„Nimic nu este mai puternic decât o idee căreia i-a venit vremea” ( Victor Hugo)
Județul Suceava păstrează cu sfințenie o frumoasă și vastă tradiție educațională atât în ceea ce privește învățământul tradițional și confesional, cât și din punct de vedere al adoptării, susținerii și implementării unor modele alternative de educație a tinerei generații cum este și pedagogia Step by Step.
Marile frământări generate de criticile aduse pedagogiei și școlii tradiționale în ansamblu care au guvernat sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului care tocmai a trecut, au vizat printre altele, așa cum am precizat și cu alte prilejuri, pasivitatea și rigiditatea metodelor de educație utilizate la nivelul actului educativ în școală. Totodată, pedagogiei i s-a reproșat printre altele caracterul filosofic predominant, slaba rigoare științifică în formularea teoriilor sale, caracterul intelectualist și autoritarist în care nu erau respectate nevoile educative ale copilului, ci era predominantă o educație în bloc, generalizată, care constrângea ființa umană în dezvoltarea ei individuală.
Mai multe aspecte de genul celor menționate mai sus au determinat apariția unor curente educative noi care propuneau alte mijloace educative în care persoana ce urma a fi educată să fie tratată cât mai individual, în locații educative private, de regulă cu internat, situate în afara centrelor urbane, preocupate de stimularea capacităților naturale ale educaților și în funcție de nivelul de înzestrare intelectuală al acestora, prin contactul direct cu natura, prin îmbinarea activităților intelectuale cu cele fizice, acordându-se o atenție deosebită atât relațiilor dintre educatori și educați, care vor fi dominate de o afecțiune părintească, familială cât și relațiilor dintre elevi în care se vor cultiva respectul pentru semeni, natură și societate, în vederea formării în ultimă instanță a unui bun cetățean[1].
Aceste noi curente educative au luat denumirea de „școli noi” și au început să apară treptat în mai multe țări prin reprezentanții lor dintre care menționăm: Cecil Reddie, în Anglia anilor 1881; H. Lietz, în Germania anilor 1896; Ed. Demolins în Franța anilor 1899, iar numărul lor în creștere a determinat apariția publicației „Biroul Internațional al Școlilor Noi” care avea printre scopuri pe acela de a face cunoscute public ideile după care se ghidau aceste „școli noi”, dar și de a păstra o unitate a lor.
Elementul central care guverna în mare parte procesul instructiv și aceste „școli noi” era reprezentat de observația directă în natură și/sau asupra acesteia, în cadrul unor activități practice bazate pe interesele și curiozitatea educabililor, element inspirat de către teoreticienii educației Comenius, Rousseau, Pestalozzi, etc., despre care am mai vorbit și în alte articole.
După aceste experimentări a crescut interesul pentru educație și pentru problemele pedagogiei tradiționale, au fost avansate diverse teorii educative și s-au intensificat atât cercetările de psihologie cât și unele cercetări care priveau perioadele de început ale creșterii și dezvoltării ființei umane, au fost inițiate mai multe congrese internaționale care au făcut cunoscute studiile întreprinse în timp, au fost avansate noi teorii de îmbunătățire a metodelor de educație și de pregătire a educatorilor.
Un alt aspect deosebit de important în dezvoltarea pedagogiilor alternative a fost reprezentat, așa cum am afirmat și cu alte prilejuri, de condițiile social-economice, culturale și politice în care se găsea societatea acelor vremuri în țările în care aceste „școli noi” au început să prindă contur și să deschidă noi orizonturi pentru alți teoreticieni ai educației sau cercetători, educatori, profesori, medici, etc., care ulterior au fost atrași de mirajul îmbunătățirii metodelor de educație și al fundamentării unor noi metode de educație.
Punctul culminat al acestor frământări educative, după ceea ce a reprezentat opera lui Rousseau, „Emile sau despre educație” (anii 1762), a fost pus în scenă de către scriitoarea suedeză Ellen Key în simpla dar pătrunzătoarea pledoarie privind educația numită „Secolul copilului” (anii 1909) care, a declanșat o nouă ofensivă mai incisivă decât cea a predecesorilor săi în critica adusă sistemului tradițional de educație; toate aceste premise au favorizat apariția unui nou curent educativ numit „Educația nouă” și utilizarea unor noi metode de educație care au fost denumite „Pedagogii alternative”.
Drd. Vasile ȚAMPĂU,
psihopedagog, Fundația „Aid For Pitești”, România,
e-mail tampau_vasile@yahoo.com
[1]Stanciu, Ion Ghe., Istorie pedagogiei, manual pentru clasa a-XII-a, școli normale, București: Editura Didactică și Pedagogică, 1998, p. ;