Aspecte ale vieții morale în proverbele românești

În ansamblul creațiilor spirituale ale poporului, folclorul se evidențiază ca material de o deosebită valoare pentru definirea viziunii, concepției românești despre lume și viață, a modului românesc propriu de a gândi.
În centrul tematicii folclorului românesc a stat din totdeauna cu evidență, problematică vieții, cu legătura ei infinită de sensuri, cu adevărurile și realitățile ei.
Proverbele au apărut aproape concomitent cu popoarele. Pentru conviețuirea armonioasă dintre oameni, din vechi timpuri s-au impus tacit norme de comportare; înainte de a fi putut scrie și citi, oamenii au formulat proverbe, le-au cultivat și perpetuat, transmițând experiența de viață prin tradiție orală.
Proverbele și aforistica populară în general formulează concis și concentrat, cu uimitoare înțelepciune, o mulțime infinită de situații de viață, conturează un tablou vast al existenței umane în multiplele ei ipostaze.
Urmărind ansamblul de idei morale cuprinse în tezaurul românesc de proverbe am selecționat câteva grupe de probleme ce ilustrează aspecte ale vieții morale pe care încercăm să le sistematizăm potrivit categoriilor morale.
– Cinstea, sinceritatea, demnitatea
Dincolo de aparențe, exigența morală a poporului a intuit și apreciat întotdeauna calitățile și virtuțile omului simplu, caracterul lui superior moral: cinstea, sinceritatea, demnitatea, bunătatea, simțul dreptății, dragostea, vrednicia, destoinicia, cumpătarea, înțelepciunea, tăria de caracter, într-un cuvânt omenia.
Omul din popor are o morală simplă, pozitivă, o cumințenie înnăscută. Virtuțile sunt practicate din convingere iar păcatele sunt excepții condamnabile. A fi „om de omenie”, „în rândul oamenilor”, este pentru poporul nostru îndreptățirea cea mai adâncă a unei vieți pe pământ. „Omenia omenie cere și cinstea cinste” sau „Cine pe altul cinstește pe sine se omenește”. În Sfânta Scriptură întâlnim următorul verset în acest sens: „Cea ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi lor asemenea” (Matei VII, 12).
Cel ce pierde omenia și cinstea cade într-un umililor sentiment de rușine. O viață necinstită, nedemnă, nu-și are sens deoarece și-a pierdut rostul și importanța. „Cine și-a pierdut cinstea, dă-i colac și luminare”. Această realitate este exprimată astfel: „Cine de omenie nu se rușinează, nici de Dumnezeu nu se înfricoșează”. Observăm apropierea acestei gândiri de cuvintele Sfântului Apostol Ioan ” Cel ce nu iubește pe fratele său pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede ?” (I Ioan IV, 20).
– Înțelepciunea
Alături de cinste și tot în sfera omeniei, poporul nostru prețuiește cu prisosință înțelepciunea, „Decât un car de frumusețe, mai bine un car de minte”. „Omului cu-nvățătură îi curge miere din gură”, „Nu e orfan cel fără de mamă și fără de tată, ci cel fără învățătură”.
Înțelepciunea este însă și o virtute care se dobândește, se îmbogățește prin cultivare, are ca fundament experiența de viață. Experiența câștigată este înțeleasă în popor drept acumulare de învățăminte trase de pe urma unor „pățanii”, ea constituie un criteriu sigur în aprecierea lucrurilor și întâmplărilor vieții, este un îndreptar în activitatea practică și conduita morală, în aprecierea poporului, omul înțelept este omul „pățit”, omul călit în greutățile vieții, iscusit, cumpătat în judecată, prevăzător „Cel mai bun dascăl e pățania”. „Trăind omul, când și când / Află ce nu-i dă prin gând”.
Dobândirea de înțelepciune este considerată de către popor, ca un proces continuu, în decursul căruia omul reușește să progreseze în înțelegerea lucrurilor, fără a putea ajunge în răstimpul vieții să înțeleagă totul. Înțelepciunea populară recunoaște că „omul cât trăiește învață și tot neînvățat moare.
– Cumpătarea
Cumpătarea este apreciată fie direct, fie indirect prin osândirea lăcomiei, beției, mâniei, vorbirii fără rost etc., păcate ce iau naștere prin lipsa de dreapta măsură și cumpătare – „Cumpătarea e bună la toate”; „Doctorul cel mai bun e cumpătul”.
Față de lipsa de măsură, poporul a mărturisit: „Toată lumea își bea vinul dar nu-și bea mintea”.
Cel ce îngenunchează în fața banului și se înrobește bunurilor materiale, își calcă în picioare conștiința și demnitatea. Omul simplu care a văzut că „Banul vorbește”, și știe că „Banul și pe nerod îl face iubit”, „Banul îți câștigă prieteni”.
Proverbele exprima realist și categoric prețuirea omului adevărat, a calităților omenești „Mălura din grâu / S-alege la râu”, „Aurul și-n glod strălucește”, sau arătând diversitatea caracterelor „Nu e om fără cusur nici grâu fără neghină” însă afirmă posibilitatea educației și o privește cu toată seriozitatea: „E anevoie să tai pom / Și să cioplești om”.
– Pilda – puterea cuvântului
Concepția populară asupra posibilității educației este optimistă și exprimată de proverbul „Dintr-un lemn iese și cruce și măciucă”.
În privința mijloacelor de educație se afirmă primatul și puterea cuvântului, a pildei, a învățăturii și îmbunătățirii morale „Omul nu se bate cu bățul ci cu vântul”.
Transformarea morală a omului, formarea și creșterea lui morală, specifică umanismului popular, este categoric condiționată mediul social „Cine dă din mâini nu se îneacă”, „Dă din mâini dacă vrei să ieși la liman”.
În contrast cu prețuirea omului care muncește, față de leneși, există o tradițională repulsie și animozitate a colectivității „La mâncare leu și la lucru bou”. „Parcă mi-e rușine mie / Că nu ți-e rușine ție”. „Cine-n lene se târăște. Dumnezeu îl părăsește”.
Poporul pune preț pe fapte satirizând pe cei ce-și ascund lenevia prin vorbe inutile „Vorba lungă, sărăcia-n pungă”. Omul este apreciat pe măsura efortului constructiv și a calității acestuia „Precum e omul așa-i și lucrul”. Orice muncă, orice efort cinstit este prețuit, chiar și a omului celui mai simplu „Acul e mic dar scumpe haine coase”. Pentru omul din popor munca e sfântă și constituie un semn de noblețe. „La treabă se vede omul ce poate”, „Treaba de azi n-o lăsa pe mâine”, „De unde muncești de acolo trebuie să și mănânci”.
În gândirea populară munca constructivă presupune totdeauna efort: „Viața nu-i o masă întinsă, nici un trandafir fără spini”.