Aslavital

Ce legătură de rudenie s-ar putea stabili între autograf și… epitaf? Evident, nici una, dar dacă-i conferim autografului, considerat simplu „înscris cu valoare bibliofilă”, statutul de specie literară, va trebui să procedăm aidoma și-n cazul epitafului, alături de „dedicatologie” urmând să rânduim și „epitafologia”. Cu atât mai mult cu cât s-au publicat și continuă să se publice culegeri de texte reproduse de pe monumentele funerare, unele chiar cu evidentă valoare literară. Fostul președinte al Republicii Moldova, Petru Lucinschi, este autorul unei astfel de cercetări în care inventariază și dă publicității inscripții cu har (unele cu haz) din cimitirele basarabene și de la „Eternitatea” ieșeană. Concedând că-i posibilă legitimarea acestor două noi specii, am putea observa că există, totuși, un subțirel fir de paing apt să le lege: amândouă se nasc într-un moment de vârf emoțional, autograful dintr-o bucurie (sărbătoarea apariției unei noi cărți), epitaful din întristare (despărțirea de cineva drag). În amândouă cazurile, încărcătura de sinceritate rămâne fluctuantă, poate și îndoielnică, cu avantaj de credibilitate de partea epitafului. De regulă, autograful are viață scurtă, repede condamnat la recluziune în bibliotecă, în așteptarea unei ipotetice re-descoperiri, în vreme ce epitaful înfruntă veacul la vedere, săpat în marmura funerară. Dar câteodată, cum se va vedea, unul s-ar putea să ia, fie și doar metaforic, locul celuilalt. Ion Brad, care, curând, va împlini 90 de ani, a avut cutezanța să-și adune într-o carte de 500 de pagini („Printre miile de dedicații – călătorii în zig-zag”, Ed. MLR, 2017) mai toate autografele primite într-o viață de scriitor adânc implicat în destinele culturii române, cu responsabilități „la vârf” în viața breslei, în teatru, cinematografie, activitate editorială, inclusiv în diplomație. Probabil caz unic: după 1989, nimeni n-a avut ce să-i reproșeze, fiind unanimă aprecierea potrivit căreia, în împrejurări dificile, a făcut tot ce se putea, și mai mult chiar, pentru a protegui cultura și valorile ei primejduite. Calitatea umană a „andrisantului” revine mereu ca un lait motiv în autografe, începând cu 1954, când Lucian Blaga îi scria pe-o carte „Lui Ion Brad, cu bucuria nespus de rară de a fi întâlnit în aceeași ființă un poet și un om”. Adevărat, după 1989, mulți dintre cei care-l bombardaseră până atunci cu dedicații encomiastice pur și simplu au uitat de existența poetului Ion Brad și, mai ales, a omului căruia, în alte vremuri, nu conteneau să-i mulțumească pentru ajutorul primit în cutare moment de cumpănă. Câțiva însă, după un răgaz de „reevaluare”, l-au re-descoperit, de astă dată cu autografe ceva mai rezervate (destinatarul nu mai are putere de decizie în breaslă…), dar evident mai sincere. Unei prețuite și respectate poete i-au trebuit câțiva zeci de ani pentru a relua ritualul și a trece de la „o închinare plină de admirație pe această lume” (1979) la „salutul meu plin de colegialitate” (2017). Bine și mai târziu! Ion Brad nu lasă impresia că ar crede până la capăt în șuvoiul de dedicații (câteva mii!) – între care aflu și dintr-ale mele, începute conform legii de atunci, cu adresarea muncitorească „Tovarășului Ion Brad” (1974) și continuate „Domnului Ion Brad, cu aceeași statornică prețuire și amiciție” (2015). Dacă în carte ar fi fost înmănunchiate doar autografe necomentate, opul tot ar fi constituit un adevărat turnesol pentru revelații caracterologice, unele de-a dreptul suprinzătoare. Însoțite de scurtele și concisele comentarii ale autorului, multe dintre autografe s-ar putea re-converti în epitafuri: „ăsta am fost, judecați-mă!” Dar cartea prezintă real interes nu numai prin textele reproduse, ci și prin comentariile, adăugirile și completările autorului. Într-un fel, e-o „mică istorie” subiectivă a literaturii unei epoci frântă-n două: fiecare nume antologat este însoțit de precizări biografice, aprecieri asupra operei (poate, unele, prea îngăduitoare, mai ales când este vorba despre ardelenii lui „de suflet”), cu destăinuiri din culisele vieții literare pe care, altfel, nu le-am fi aflat niciodată. Oricât am suspecta autograful, „specie literară necercetată, neteoretizată, nedefinită în specificitatea ei esențială” de sinceritate discutabilă, nu poate fi tratat în bloc cu neîncredere și exclus din postata literaturii. Trecut prin sita timpului și însoțit de comentariile celui căruia i-a fost adresat, se poate constitui într-o mărturie cu valoare și documentară, și literară reală. Cu toate astea, eu unul n-aș avea curaj să public dedicațiile cu care m-au onorat confrații. Zece ani director de editură, n-am carte de la „Junimea” fără dedicație, apoi, 18 ani la conducerea Asociației Scriitorilor – din nou belșug de autografe. De le-aș pune la un loc, s-ar interpreta că mă propun la Nobel. Poate, la (și mai) adânci bătrâneți, le-oi lua la recitit unul câte unul. Pe post de „Aslavital”.