Așii

Scriu în preziua meciului cu Luxemburg, de care constat că am început să ne temem de-a binelea! Bune zile am ajuns! Hai să ne consolăm cu amintiri. Am văzut la lucru câțiva dintre marii ași ai balonului, pe care lumea fotbalului n-are cum să-i uite. Pe Petschowschi l-am urmărit doar în ultimul său meci („Steagul Roșu” Brașov – UTA, 3-1), dar posed mai toate dintre (puținele) filmulețe în care Peci vrăjește mingea. Aș zice că juca fără „fiorituri” (aici, maestrul rămânând Dobrin) și nu excela numaidecât prin dribliguri, cât prin știința fentei. Schița începutul unei mișcări înșelătoare, mutându-și rapid centru de greutate al corpului, apoi „tăia” brusc acțiunea și adversarul, dus de fentă, încremenea pe picior greșit. Marele lui atu aș spune că au fost preluările: ori de unde și oricum îi venea mingea, se pricepea s-o domolească, după care fie că fenta, fie că șuta zdravăn, la fel de precis și cu stângul, și cu dreptul.
Ozon, care declara că „am învățat fotbalul la mahala, nu după cărțile de planificare a antrenamentelor”, te năucea pe spații mici; de altfel, despre el se spunea (cu tâlc) c-ar putea dribla și printre sticlele dintr-o ladă de bere. Lui Dobrin i-am urmărit unul dintre primele meciuri la Națională (1967) la fața locului. Meciul de la Zűrich a fost dezastruos, dar „gâscanul” a înscris singurul gol românesc șutând slab și… excelent plasat, după un dribling cu care și-a lăsat adversarul mască. Nu degeaba selecționerul nemților, Jupp Derwall, avea să declare că nu cunoaște „decât doi stăpâni ai balonului – Pele și Dobrin”.
Gh. Constantin, crăcănat, cu platfus, lipsit de viteză, dribla larg și aparent previzibil. Odată, i-a trecut mingea printre picioare lui Petchowschi; arădeanul s-a oprit pentru a-i strânge mâna! Ceea ce m-a impresionat totdeauna la Constantin n-a fost numaidecât driblingul lui de tip „faceți unu / faceți doi”, cât curăția și precizia paselor, plus nemila șuturilor (evident, dacă putem să uităm ratările celor două penaltiuri de la Olimpiadă).
Despre Hagi, ce-ar fi de zis? Driblingul cu care l-a trimis după țigări pe Roberto Carlos în Supercupa Europei nu îngăduie comentarii. Erau mișcări elaborate, muncite, asezonate cu stropul de imaginație și inspirație cerut de moment; oricum, pentru situația cutare, avea pregătită rezolvarea cutare. Cine și-l mai amintește pe Avasilichioae (mic de statură, cu tricoul atârnându-i ca o fustă, până aproape de genunchi) știe că a mai funcționat o modalitate de păcălire spectaculoasă a adversarului: driblingul… pe sub inamic. Dacă fotbalul s-o fi jucând la nivelul mării, atunci Avasilichioae îl practica submers; când îi ieșea năzbâtia prin iarbă, răsplata nu era numaidecât continuarea fazei, cât hazul dezlănțuit al tribunelor.
Aflăm grăunțe din întreaga semănătură a driblingului în evoluțiile „puricelui” Messi. Puștiul mărunțel și firav (39 kg, 1,47 m înălțime la 13 ani!) a fost remarcat de ochiul exersat al scouterului Rexah, cel care l-a descoperit și pe Maradona, intuind capacitatea de inovare a „puricelui” ce avea să ducă driblingul, dacă nu chiar fotbalul, într-o nouă vârstă. De fapt, am putea vorbi chiar despre marginalizarea procedeului clasic, fiindcă Messi ori nu driblează, ori ochiul nostru n-are cum să înregistreze cum și când o face. Arma lui pare să fie alta: devierea fulgerătoare. L-am urmărit pe viu toamna trecută, la Barcelona, într-un meci (slab) din campionatul Spaniei. A marcat singurul gol al jocului într-o fază pe care pur și simplu n-am putut-o urmări cum se cuvine decât seara, când s-a reluat cu încetinitorul, la tv. Cum am mai scris, cred că până la urmă i-am dibuit șpilul: își leagă mingea de gheată cu nailon pescăresc de 0,35. Sincer, altă explicație nu văd.