Ascunderea pixului

Am mai scris despre Raportul din 1986 al Securității cu privire la supravegherea activității Editurii „Junimea”; am dat peste el întâmplător, căutând prin vraful de documente ce-și așteaptă de ani buni ordonarea și sistematizarea. În deceniul 1969-1979 prezența „organelor” era discretă și mai degrabă doar bănuită. Ceea ce nu se va mai întâmpla peste un deceniu, când, la Teatrul Național, ofițerul răspunzător de „obiectiv” nu se sfia să-și aroge „la față de cortină” împuternicirile. Eram sigur că și-n editură trebuia să existe barem o sursă, și-l bănuiam pe administratorul despre care am aflat foarte târziu că, în tinerețe, fusese dat afară… taman de la Securitate. Ceea ce, pentru Editură, putea constitui o recomandare indirectă, dar cine știe care va fi fost adevărata pricină a concedierii? Revelație: turnătorul s-a arătat a fi o cu totul altă persoană!
După 1989, pe fostul colonel autor al Raportului l-am mai întâlnit ici-colo prin Târgul Ieșilor. Neașteptat, în spațiul cultural ieșean lumea îi dă și acum bună ziua! Citind încă o dată Raportul cu pricina, aș afla o explicație: nu-i scris cu răutăcioasă dușmănie, ci mai degrabă pentru justificarea unui grad și unei misii. O fi ca-n povestea cu polițistul bun și polițistul rău, în fapt egal implicați în aceeași anchetă teatral trucată? În fond, preluarea delațiunii și ducerea ei mai departe nu poate fi altceva decât ceea ce este, dar, câteodată, tonul face muzica.
Adesea, ieșenii își amintesc de faptul că avizarea plecărilor în străinătate (de fapt, un drept al oricărui cetățean), inițial respinsă, le-a fost îngăduită după ce s-a apelat la sprijinul colonelului. E mult, e puțin? De regulă, amintirile rețin mai ales abuzurile, neplăcerile, nedreptățile; în cazul de față pare invers!
Dar să ne întoarcem la „plebicist”. Citez: autorul „Nu a fost receptiv la indicația dată și a încercat din nou publicarea la editura Cartea Românească, de asemenea prevenită. În această situație, sus-numitul a afirmat că romanul îl va publica în forma inițială într-o conjunctură favorabilă.” „De asemeni prevenită” arată cum funcționa sistemul, iar „într-o conjunctură favorabilă” sugera de-a dreptul imprudent eventualitatea unei posibile mutații politice de substanță! „O situație similară o constituie cazul numitului Adrian, membru al Cenaclului «Lupta cu inerția» de la Combinatul de Utilaj Greu din Iași, care a redactat lucrarea «Sinea mea – tratat despre revoluție» ce se referă la realitățile actuale prin prisma unor idei filosofice idealiste. A încercat publicarea lucrării pe aceeași filieră ca în cazul precedent”, dar… celelalte edituri au fost deja prevenite.
Fraza are un tâlc aparte, fiindcă „cel în cauză” va participa, în decembrie 1989, la inițierea „pre-revoluției” eșuate la Iași, dând serioase bătăi de cap unui „alt compartiment”, cu atribuții operative mai directe și mai agresive (cenacliștii de la C.U.G. au fost primii arestați în evenimentele de la sfârșitul lui 1989). Iată și o notă bună, acordată pe merit „Junimii”: „nu se dețin date despre cazuri de corupție editorială”. Corupția, evocată la modul general în Raport, se referă la mituirea redactorilor cu atribuții în luarea deciziilor editoriale. Pe vremea aceea, cartea era marfă cât se poate de vandabilă, onorariile aveau certă consistență și era de notorietate practica unor editori bucureșteni de a solicita „contribuții” ale autorilor pentru mituirea, mai departe, a tipografilor – aș!
Dar cum să interpretăm paragraful „Ca urmare a sistemului informațional constituit s-a reușit cunoașterea și prevenirea publicării unor lucrări cu conținut necorespunzător, în unele situații aceasta realizându-se încă în faza inițială.” Vorbe! Adică, cum? I s-a ascuns autorului pixul? Mai degrabă aș crede că-i doar o lăudăroșenie a „organelor”, în linia acelui „bla-bla” din rapoartele întocmite în limba de lemn, descifrabilă și în frazele-tip din pasajul final: „Se impune dezvoltarea potențialului informativ, atât în editură, cât și în rândul celor cu preocupări literare, pentru a crește eficiența și a diversifica măsurile de prevenire.” Deziderat etern și vorbe ca să fie!
Prin comparație cu rapoarte similare de prin alte părți, cele de la Iași se arată mai blajine și mai puțin contondente – poate și pentru că aici starea contestatară părea – falsă impresie – mai adormită. S-a văzut în decembrie 1989! „Organele” au ratat esențialul! De raportat se cuvenea raportat câte ceva, și atunci se făcea din țânțar armăsar.
Întrebarea rămâne: au existat securiști buni și securiști răi? Da, fiindcă oamenii nu-s trași la ștanță. Fundamental nu, fiindcă Securitatea în sine n-avea cum să fie de partea binelui… Acum, slavă Domnului, ne bucurăm de libertatea deplină a scrisului. Mai rămâne de cercetat unde-i marea literatură.