Ascultarea – cale spre libertate (II)

Creștinul care luptă conștientizează că libertatea este ca să trăiască în Dumnezeu și Dumnezeu în El. De aceea pentru cel necredincios libertatea constă în egoism: Eu sunt liber când fac ceea ce vreau.
Pentru creștin, libertatea constă în iubire și în Dumnezeu: Sunt liber când fac ceea ce vrea Dumnezeu. La fel cum spune și Sfântul Simeon: „Și mai bine este atunci când liberul arbitru și voința lucrează și omul vrea de bunăvoie să facă voia Creatorului” (Epistola către Lavriotie). Libertatea este har (harismă). Lupta credinciosului se dă pentru ca să se ofere lui Dumnezeu, să conlucreze cu El, să-L primească și să nu respingă harul divin.
Libertatea se realizează prin ascultare. Libertatea exprimată prin ascultare constituie un paradox sau o antinomie. Este o antinomie pentru ca are la bază Taina Sfintei Treimi. Atât libertatea, cât și ascultarea sunt reale pentru că reprezintă un adevăr antinomic. Ele ne conduc la o altă stare, la viața veșnică. Dacă acestea nu ar fi antinomice, ne-ar lăsa în starea proprie firii noastre din viața aceasta: „Dacă mintea se va elibera de tot ceea ce este potrivnic ei, se va odihni și va afla un alt veac nou și va cugeta la cele noi și nestricăciose” (Sfântul Isaia Pustnicul).
Robul lui Hristos devine om liber în Hristos. Hristos îi face liberi pe toți cei ce devin slujitorii Lui. Când omul vrea să devină rob al lui Hristos, ascultător față de Hristos, Hristos îl face prietenul Lui. Hristos îl introduce în împărăția Lui: „Voi sunteți prietenii Mei… de aceea nu va mai numesc slugi” (Ioan 15,14).
– „În Biserică simt și trăiesc libertatea”
În Biserică, oamenii ascultă și lucrează cu Hristos. Astfel, ei devin liberi. „Se botează robul lui Dumnezeu în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt… Se împărtășește robul lui Dumnezeu”. Prin intermediul acestei robii, creștinii devin fii ai binecuvântatei împărății a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Împărăția lui Dumnezeu este iubire și libertate.
Creștinul dobândește libertatea îndeosebi în Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie și în cultul divin. Un frate al mănăstirii noastre, bătrânul cuvios Auxentios, ne-a rugat să nu-l împiedicăm să participe în Biserică la cultul divin, chiar dacă este slăbit de bătrânețe și orb. El ne-a spus: „în Biserică simt și trăiesc libertatea”.
În Sfânta Liturghie și în cultul divin omul și lumea se eliberează de stricăciune, de moarte și de diavol; se transfigurează și devin nestricăcioase. „Acum” devine „întotdeauna”, deoarece participă la împărăția lui Dumnezeu. Aceasta este libertatea reală. Biserica, împreună cu toate instituțiile, îi ajută pe fiii ei să dobândească libertatea în Hristos.
La prima vedere, sfintele canoane par că impun un regim juridic în Biserică. Întrucât este vorba de poruncile care exprimă Adevărul Bisericii, dar care se referă și la relațiile dintre membrii ei, canoanele ajută mădularele Bisericii să trăiască în unitate, în bună rânduială, în iubire și în armonie. Sfintele canoane exprimă credința și cugetarea Bisericii ca trup divino-uman al lui Hristos. Cine lucrează împotriva canoanelor lucrează egoist și individual. El nu ascultă de Biserică și nu se eliberează de sinele lui. Individualismul respinge ordinea canonică a Bisericii sau o denaturează, transformând-o într-un regim antropocentric juridic (papismul) sau într-un sistem etic de autoîndreptare a omului fără harul lui Dumnezeu (protestantismul).
– Păstorii Bisericii noastre trebuie să asculte de Sfânta Evanghelie, de sfintele canoane
În practicarea libertății prin depășirea voinței noastre egoiste, ne ajută de asemenea ascultarea față de Tradiție și viața liturgică a Bisericii. În Biserică credem, ne rugăm, facem asceză, lăudăm pe Dumnezeu – nu cum ni se pare nouă că este mai bine – ci precum am moștenit de la Părinții noștri de Dumnezeu purtători. Evlavia ortodocșilor este teologică. Ea exprimă dogmele adevărate ale Bisericii. Formele cultului ortodox exprimă învățătura dogmatică, Taina deplină a lui Hristos, Dumnezeu-Omul, și nu stările individuale bolnave și sentimentaliste ale oamenilor. De aceea și atunci când ne manifestăm evlavia în Biserică depășim egoismul nostru și așa dobândim libertatea în Hristos. Folosirea muzicii corale și a instrumentelor muzicale în cult, pictura de influență renascentistă și rugăciunile individuale, îngenunchierea duminica și în perioada Penticostarului și alte inovații formale sunt străine de Tradiția bisericească și etosul Ortodoxiei: sunt individualiste și după bunul plac al oamenilor. Nu îl eliberează pe om. Nu îl înnoiesc, ci alterează Tradiția și falsifică spiritul cultului ortodox.
De asemenea ascultarea fața de episcopi și față de duhovnicii noștri ne ajută să dobândim libertatea în Hristos. Păstorii Bisericii noastre trebuie să asculte de Sfânta Evanghelie, de sfintele canoane, de Tradiție și de toate instituțiile Bisericii. Laicii trebuie să asculte de păstorii lor.
– Creștinii din lume, pentru care monahul este lumină, vor să se mântuiască prin ascultare și tăierea voii
Toți împreună – păstorii și cei păstoriți – trebuie să ascultăm de Hristos, de Capul Cel nemuritor al Bisericii, „Cel ce ne adună în chip nevăzut”, Creatorul și Conducătorul Bisericii.
Monahii doresc și luptă să trăiască desăvârșit Voia lui Dumnezeu. Ei vor să se elibereze de voința lor egoistă. În acest mod ei hotărăsc să facă ascultare desăvârșită și fără să facă deosebire față de duhovnicul lor, față de părintele lor sau față de starețul lor. Bineînțeles, ascultarea este cuprinsă în toate cele trei făgăduințe monahale față de Dumnezeu.
Ascultarea, fecioria, sărăcia de bună voie exprimă consacrarea deplină a monahilor față de Dumnezeu. Tăierea voinței în fiecare zi este echivalentă cu martiriul. Prin ascultare monahul își taie voia lui atât cât împlinește Voința lui Dumnezeu. Cu multă luptă monahul practică ascultarea amănunțit și vădit și poruncile care par iraționale și astfel ajunge la tăierea voii lui.
Creștinii din lume, pentru care monahul este lumină, vor să se mântuiască prin ascultare și tăierea voii. Ei încearcă să practice asceză atât cât este posibil în condițiile și situațiile lumii moderne. De exemplu, părinții care nu se opun voii lui Dumnezeu cu privire la nașterea copiilor arată jertfă și ascultarea lor față de Dumnezeu. Prin aceasta ei progresează mult în libertatea în Hristos. Același lucru se întâmplă și cu cei ce sunt căsătoriți. Ei sunt răbdători în neputințele și încercările lor. Își taie voia lor prin smerenie și se ridică cu răbdare și ascultare la Voia lui Dumnezeu în toate încercările și greutățile vieții. Prin ascultare, credinciosul reîntoarce libertatea de sine libertății lui în Dumnezeu. Dumnezeu primește darul și se bucură de credincios nu numai pentru libertatea dată la început (liberul arbitru), adică posibilitatea de a alege între bine și rău, ci și pentru libertatea desăvârșită care înseamnă împărtășirea de odihnă veșnică dumnezeiască, de slava lui Dumnezeu și de lumina necreată a Sfintei Treimi. Prin ascultarea poruncii, sufletul se curățește de patimi. Iar sufletul curat se face părtaș luminii divine (Sfântul Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare și petrecerea cea după minte către Pavel prezbiterul). (Arhimandritul Gheorghios Kapsanis)