Ascultarea – cale spre libertate ( I )

Dintru început, Dumnezeu l-a creat liber pe om. Omul putea să accepte sau să respingă iubirea divină. El avea posibilitatea de a folosi libertatea fie bine, fie rău. Porunca prin care Dumnezeu îi interzicea omului să mănânce din pomul cunoașterii binelui și a răului, sădit în mijlocul paradisului, conferea acestuia posibilitatea de a alege între bine și rău. După Sfântul Ioan Gură de Aur, cunoașterea binelui este ascultarea, iar cunoașterea răului este neascultarea.
Păzirea poruncii sau ascultarea iar fi ajutat pe primii oameni să-și exercite și să-și consolideze folosirea libertății în bine; să-și orienteze permanent libertatea lor spre Dumnezeu și să-și identifice voința lor cu voința Creatorului. În acest mod ar fi dobândit unirea lor cu Dumnezeu, adică îndumnezeirea. Ei ar fi putut să mănânce din pomul vieții, adică să devină nemuritori în har. Libertatea era darul divin. Însă omul trebuia să o păstreze, să o dezvolte prin colaborarea lui cu Dumnezeu. Pentru acest motiv, Dumnezeu i-a dat omului aceasta poruncă. În Sfintele Scripturi se zice că Dumnezeu a dat omului trei feluri de pomi. Pomii comuni pentru ca să-i asigure omului viața. Pomul cunoașterii binelui și a răului pentru ca să-l asigure pe om ca trăiește bine. Și pomul vieții pentru ca să-l asigure că trăiește veșnic. De asemenea, a dat omului libertatea de a decide – prin practicarea ascultării și a iubirii – dacă scopul vieții lui este viața veșnică, adică viața divină. Aceste daruri ar fi fost primite de om în mai multe etape și treptat, de la cele mai de jos la cele mai de sus, și în mod proporțional cu dorința lui proprie de a colabora cu Dumnezeu. Însă neascultarea protopărinților a anulat posibilitatea omului de a participa la darurile cele mai înalte ale lui Dumnezeu. Omul s-a exilat în pustiul necomuniunii cu Dumnezeu. Sufletul omului nu se mai hrănea din Dumnezeu. El căuta să supraviețuiască din bunătățile materiale într-un mod supus patimii și purtător de moarte.
Înlocuirea vieții teocentrice cu viața egocentrică a stricat ordinea creației. Omul a schimbat centrul lumii. În urma căderii omului în păcat a urmat dezintegrarea și dezorganizarea lumii și a funcțiilor vieții. Mintea s-a întunecat. Voința s-a îmbolnăvit. Inima a devenit pătimitoare. În acest mod, chipul omului s-a înnegrit cu consecința ultimă: moartea. Neascultarea nu i-a condus la îndumnezeire – așa cum au crezut protopărinții care au fost înșelați de diavolul -, ci la moartea omului.
– „Unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea”
Antropologia ortodoxă analizează drama neascultării și a căderii și a exilării omului din împărăția iubirii lui Dumnezeu. Primul Adam împreună cu Eva au adus în lume neascultarea și moartea pentru că au folosit rău darul libertății. Ei au transmis neamului omenesc păcatul strămoșesc ca stare de păcătoșenie a firii umane, de egoism și de apostazie față de Dumnezeu. Potrivit Sfântului Chiril al Alexandriei, „prin neascultarea lui Adam, a celui dintâi om, firea umană a fost supusă păcatului. Astfel, cei mulți au devenit păcătoși – nu pentru că ar fi păcătuit împreună cu Adam, fapt care nu s-a întâmplat niciodată -, ci pentru că erau cuprinși în firea aceluia”.
Bineînțeles că nu au lipsit oamenii drepți care au folosit bine libertatea lor: s-au orientat spre Dumnezeu, fără să poată dobândi îndumnezeirea. Firea umană s-a îmbolnăvit până la moarte. Ea nu a mai putut să se însănătoșească și să se îndumnezeiască. Oamenii drepți au constituit ramurile unui copac binecuvântat. Cea mai frumoasă și ultima ramură a acestui arbore a fost Prea Curata Fecioară Maria. Ea a înflorit ca o floare care a înmiresmat întreaga lume prin Domnul nostru Iisus Hristos – „toiag din rădăcina lui lesei și floare dintr-însa ai odrăslit Hristoase”. Fecioara a făcut ascultare desăvârșită de Dumnezeu. Ea și-a dat toată libertatea lui Dumnezeu ca o ofrandă desăvârșită a iubirii și a încrederii în El: „Iată roaba Domnului. Fie mie după Cuvântul Tău!” (Luca I, 38). În acest mod a îndreptat neascultarea strămoașei sale Eva. În paradis, Eva a spus „Nu” iubirii lui Dumnezeu și Voinței Lui cu privire la îndumnezeirea omului. În Noul Legământ, Fecioara spune prima „Da” lui Dumnezeu. Aceasta a așteptat Domnul Cel Milostiv ca, prin libertate, omul să fie de acord cu Dumnezeu pentru ca Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze și să învieze pe Adam cu tot neamul omenesc.
Iisus Hristos, Noul Adam, îndreaptă neascultarea primului Adam cu o ascultare desăvârșită față de Voința Părintelui Ceresc. „Părintele Meu, dacă este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta. Nu precum voiesc, ci precum voiești Tu” (Mt. 26,39). Astfel, Hristos „S-a făcut ascultător până la moarte și încă moarte pe Cruce” (Fp. II, 8). Sfinții Părinți spun că ascultarea este Viața. Neascultarea este moarte. Iar Sfântul Talasie Libianul precizează că „așa cum Adam a încălcat porunca și a agonisit moartea, la fel Mântuitorul, prin ascultare, a învins moartea” (Sf. Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare și petrecerea cea după minte către Pavel prezbiterul).
Acum începe un nou neam cu un nou prototip al umanității. Scopul acestui nou neam este oferirea libertății lui Dumnezeu, prin ascultare. Ascultarea nu se face din constrângere și obligație, ci din iubire. Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? (Rom. 8,35)
Toate cele relatate le suferă Apostolul pentru ca să nu se despartă de dragostea lui Hristos. Aceasta arată că conținutul ascultării este iubirea. În această nouă stare de har, copiii ascultării și ai iubirii ajung la limitele libertății adevărate și la eliberarea de egoism, de patimi, de teama, de diavol și de moarte. După asceza multă a ascultării, Sfântul Antonie a ajuns la nepătimire desăvârșită, la iubire și la libertate. „Eu nu mă mai tem de Dumnezeu și îl iubesc pe El. Căci iubirea alungă teama”. Conținutul libertății adevărate este iubirea.
În această stare fericită ajunge creștinul după multă constrângere și nevoința de bună voie, pentru că voința lui egoistă ajunge să se supună voinței sfinte a lui Dumnezeu. Așa cum Domnul zice în Evanghelie: „împărăția lui Dumnezeu se ia cu forța și cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11, 12). Experiența sfinților se rezumă în sintagmă: „Dă sânge și ia Duh”. Omul se curăță de patimi prin sângele inimii care se varsă. Atunci poate să primească harul Duhului Sfânt: „Unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea” (II Cor. 3,17).
(Arhimandritul Gheorghios Kapsanis)