Asculta clopotele mănăstirii…

Vara se mistuie, maicile de la Agafton au scos lăicerele proaspăt spălate să se sorească în ograda mănăstirii – altfel, la ceasul după-amiezii, nici un semn de viață lumească, totul părând încremenit într-o ciudată și nefirească tăcere de pe altă lume. Marile și măruntele „cestiuni arzătoare” care ne ronțăie nemilos nervii și timpul, acrindu-ne și scurtându-ne viața, nu trec dincolo de poala pădurii Baisa și de poarta mănăstirii. M-am uitat după antene de televizor: niciuna… Am descins la Agafton sub apăsarea unei nedeslușite vinovății, fiindcă am scris multe pagini în romanul „Căminarul”, dedicat lui Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, și surorilor mamei Raluca aici călugărite, fără a izbuti să ajung vreodată la așezământul monahicesc din codrii Botoșanilor ctitorit la 1720 de ieromonahul Agafton.
Iată cimitirul modest în care odihnesc maicile săvârșite întru Domnul. Toate crucile sunt la fel, noi, din fag nu de mult vopsit, semn că, deși nu prea-i inclus în itinerariile eminesciene, Agaftonul se nutrește și el din amintirea periplurilor eminesciene, păstrând cu grijă vechile mărturii. Doar se poate spune că, prin trecerile poetului, mănăstirea s-a fost încă o dată sfințită! Citesc pe cruci: Olimpia Iurașcu, 1824-1902, Fevronia Iurașcu, 1812-1895, Sofia Iurașcu, 1815-1902. Surorile „dulcii mame”. Cum se vede, Olimbiada și Sofia au murit în același an, 1902, mai vârstnica Sofia neizbutind să treacă de durerea săvârșirii surorii sale, maica stareță ce a diriguit mănăstirea vreme de 15 ani. Pe atunci, stareții se numeau prin Decret regal, la propunerea Ministerului Culturii și Cultelor; abia după aceea urmând încuviințarea mitropolitului Naniescu. Olimbiada a trudit din greu întru propășirea așezământului, cutezând, între altele, și drumuri cu folos la București pentru apărarea avutului mănăstiresc primejduit de lăcomia arendașilor străini. Închipuiți-vă ce însemna o călătorie de la Botoșani la București în 1890!
Am aflat, la Agafton, un amănunt, pentru mine, tulburător: copilul Eminescu aici a învățat să citească, după „Octoihul” din 1774. Nu îndrăznesc, desigur, să-mi alătur datele biografiei de cele ale „Luceafărului”. Sper să nu comit o impietate, dar, cum am scris în „Printre cărți” („Junimea”, 2009 și 2012), am învățat să citesc cu litere chirilice tot după același „Octoih” din 1774. Bunicu-meu dinspre mamă, Costache Grămadă, era dascăl la biserica din sat. În copilărie, îmi petreceam verile la Scobinți și, aflând la finele ceaslovului „Tatăl nostru” în românește, dar cu litere chirilice, am potrivit slovele cu cele ale bine știutei rugăciuni și astfel, pe la cinci ani, știam citi literele vechilor scrieri înainte de a învăța alfabetul latin. Cartea am donat-o Bibliotecii Universitare din Iași prin anii ̓ 70; poate fi găsită în catalogul de carte veche al BCU…
Istoria Agaftonului este cum nu se poate mai frământată: în secolul XIX avea mai bine de 300 de maici; acum sunt vreo 30. O hotărâre de pe vremea lui Gheorghiu Dej (1959) desființa mănăstirea. Așezământul ce adăpostea fiice și văduve resemnate din cunoscute familii boierești a devenit spital psihiatric pentru incurabili, casă de nebuni cum îi spuneau localnicii din Curtești. După care iar desființare, reînființare… Poetul venea adesea la Agafton. Gala Galaction: „Eminescu, copil de patru, de zece, de paisprezece ani a venit de nenumărate ori, întâi cu părinții și apoi singur sau întovărășit de frați sau prieteni, ca să vadă pe maica Fevronia și să cerceteze mănăstirea din codri”. Maica Agafia Moisă, care le-a cunoscut pe cele din cimotia Iurașcu, povestea că „Venea regulat, în fiecare vară, la maicile Iurașcu, mătușile lui. Povestea maica Olimbiada că venea la ele, stătea câte o săptămână, se ruga în biserică și mai ales asculta cântarea maicilor de la strană (…). Apoi se ducea aproape de mănăstire, pe un deal în pădure, unde este o poiană frumoasă și liniștită. Acolo stătea ceasuri întregi singur. Medita, admira priveliștea codrilor seculari de pe dealuri, scria poezii. Asculta clopotele mănăstirii…” Au fost identificate, în poemele Luceafărului, câteva izvoare care, cu certitudine, își au obârșia în cele ascultate, văzute și simțite la Agafton…
Acum, sub semnul toamnei ce încet pogoară, Agaftonul a rămas o oază de liniște și împăcare. Mănăstirea nu-i lipsită de griji și nevoi: gletul din interiorul bisericii așteaptă de mult pana pictorului care să reașeze icoanele complet răzuite, câteva chilii vechi și hrentuite, de reală valoare pentru istoria arhitecturii veacului, poartă urmele unor tentative abandonate de refacere, dar, dincolo de toate, Agaftonul invită la rememorări de suflet românesc unice. De neprețuit. Am aprins câte o lumânare la mormintele Olimpiadei, Fevroniei, Sofiei.