Asasinat și Sadoveanu!

De n-ar fi bizar, ar fi hazliu: „asasinarea” scriitorilor români… continuă! După ce ar fi fost ucis mizerabil și mișelește Eminescu (complotul fiind condus de regele Carol I și de Maiorescu!!), a venit rândul lui Goga (otrăvit?), Rebreanu (împușcat în 1944?), Labiș (împins sub tramvai?), Deșliu (înecat?), Preda (sufocat?). Iată-l, mai nou, și pe Sadoveanu trecut pe lista celor reduși la tăcere din motive… politice. „Noutatea” datează din 2010, dar au trebuit să treacă cinci ani până s-a învrednicit cineva să pună pe internet articolul „Misteriosul deces al scriitorului Sadoveanu”, semnat în „Jurnalul de Botoșani și Dorohoi” de Gabi Gomboș – Frumușica. Din vechiul târgușor moldovenesc Frumușica s-au ridicat condeieri cunoscuți în epocă (Zigu Ornea, Mihail Davidoglu), într-un sat din vecinătate s-a născut directorul Teatrului Național din Iași (1942-1944) și scriitorul Dimitrie Iov („Au înflorit castanii la Soroca / Pe strada mea au înflorit castanii / Sub umbra lor se plimbă azi dușmanii…”).
Faptul că autorul articolului (s-o spunem: impecabil redactat) așază alături de semnătură precizarea privind locul scrierii este menit, probabil, să sugereze o anume apartenență, dacă nu chiar descendență, dintr-un „genius loci” ce permite atitudine echilibrată și distanțare neimplicată. Mărturisesc: nu citesc „Săptămânalul independent Jurnalul de Botoșani și Dorohoi”, așa că aflu abia acum de contribuția lui Gabi Gomboș, care, la rându-i, invocă o atenționare mai veche, din 2009, a gazetarului botoșănean Ion Rotundu, pe blog-ul căruia s-ar fi postat semnalarea „… moartea sa (a lui Sadoveanu, n.m.) se trage de la masoni, pentru că a predat regimului comunist listele cu cei aparținând Ordinului Masonic”. Că Sadoveanu a fost mason, și încă de rang 33, se știe. Că legionarii acuzau Masoneria de toate relele, iar se știe.
Într-un articol semnat de dr. Ilie Rădulescu se scria, negru pe alb: „Scoateți din biblioteci toate operele sufletului de năpârcă al lui Mihail Sadoveanu și aruncați-le în flăcări…” Până la urmă, Ordinul Masonic a fost trimis în afara legii (deși atât regele, cât și patriarhul… erau masoni!) și abia în 1945 s-a încercat o târzie resurecție. Fără prea mult succes: și regimul Dej a declarat-o ilegală. Moment în care, se spune, spre a câștiga bunăvoința noilor autorități, Sadoveanu ar fi predat listele tuturor membrilor. Trădare? Din câte știu, listele cu pricina le aveau de mult și Siguranța, și Poliția, și Poliția legionară. Așadar, Masoneria ar fi răzbunat, în 1961, inutila „trădare” din 1948.
De altfel, și „asasinarea” lui Eminescu (într-o a treia variantă) ar fi fost regizată și tradusă în fapt tot de masoni, între cele două „execuții” existând un element comun: aceeași armă a crimei: Eminescu a fost lovit cu o piatră în cap, Sadoveanu, așijderea. Cu precizarea că pietroiul care l-ar fi ucis pe Sadoveanu era învelit într-o hârtie ce purta înscrise însemnele masonice. A văzut cineva vreodată bolovanul fatal, ca să nu mai vorbim și despre hârtia… cu precizarea expeditorului? Nu, niciodată, nimeni. Vreo altă mărturie, barem o „suspiciune rezonabilă”? Nici vorbă. Oribilul asasinat s-ar fi petrecut (1961) în timpul mersului rapidului București-Iași; în tot vagonul de clasa I nu s-au aflat decât Sadoveanu și sceleratul asasin? Unde-i piatra, unde-i hârtia, unde-s martorii, unde-i sângele, că, la sosirea medicilor, octogenarul scriitor (răpus de un infarct) n-avea nici o zgârietură?
Iată și alte precizări: cică „scriitorul ar fi decedat imediat, făcând inutil efortul marilor doctori bucureșteni”. S-o fi întors rapidul în Gara de Nord? Că mergea… spre Iași. Și cum se face că „decedatul imediat” a mai trăit destulă vreme, orb, la Mănăstirea Neamț? Par întrebări la care-i greu de răspuns, așa că scenariștii vin cu altă trăsnaie: de fapt, Sadoveanu se ducea la Iași pentru o aventură galantă (toată admirația noastră: trecuse de 81 de ani…) și, spre a-și asigura succesul, a apelat la „ajutorul unor tovarăși dintr-o țară socialistă prietenă”. Săritori, amicii „mai galbeni la culoare” i-au furnizat un flacon-minune, fără, însă, a-l însoți cu instrucțiunile de utilizare. Nerăbdător, Sadoveanu a încercat să-i probeze eficiența încă din tren, a greșit doza și ăsta i-a fost sfârșitul. Scenariul l-ar fi pus în circulație C.D. Zeletin, într-o discuție neoficială purtată cândva la… Flămânzi. Nu există, desigur, nici o probă, nici o mărturie, nimic.
Și uite-așa ne ucidem scriitorii pe bandă rulantă, doar-doar ne-o lua cineva în seamă, pe ruta Frumușica-Flămânzi-Dorohoi-Botoșani urmând să se strecoare încă o erată de scandal la istoria literaturii române…