Nu-mi amintesc să fi trăit sau citit ceva, istoricește mai trist, decât asaltul bunicuțelor și bunicilor asupra Palatului din Deal, identificat cu o redută a răului și o Bastilie. Te apuca plânsul și, de ce să nu recunosc, râsul (zice-se că Nichita Stănescu, vorbitorul nostru în dodii și în vrăbii, ar fi inventat formula râsul-plânsul, greu de priceput de alte neamuri). Să plângi zâmbind și să râzi cu lacrimi de amărăciune. Am văzut cândva, în Italia, un autocar modern, cu toate dotările de confort de pe lume, care deșerta în fața lăcașului unde Leonardo da Vinci a pictat Cina cea de Taină, la Milano, niște turiști. Erau octogenari și chiar nonagenari americani care făceau turul Europei, unii coborâți din autocar pe rotile, în cărucioare ca niște limuzine împinse de asistente drăguțe și amabile, rumeni și optimiști. Ajunși la senectute, acești oameni, rămași oameni în toate datele existenței lor, aproape tineri prin gestică și comportament, trăiau într-o societate în care preocuparea esențială a oricărei cârmuiri e ca sistemul de asigurare a demnității materiale și morale a individului să nu sucombe niciodată. Cum să suprapun acea imagine care mi-a rămas vie în memorie cu rușinea de a asista la mutilarea bătrâneții părinților și bunicilor noștri, mă refer la cei care mai au norocul să-i aibă? Cu un cinism fără margini, președintele (încă) al României, mare meșter al ducerii fraierilor cu preșul, promitea mai ieri, când se dorea reales și a fost reales, că nimeni, cât trăiește el, nu se va atinge de vreo pensie sau de vreo leafă. După toate acele declarații apăsate, grave, spuse „din toate inima”, să apari la televizor și să spui acestor bătrâni, cei mai mulți dintre ei cu pensii de 300 până la 700 de lei, că gata cu boieria, vă mai tai niște procente că nu mai avem bani. Păi unde s-au dus vagoanele de bani împrumutați de la FMI și de prin alte bănci înaintea campaniei prezidențiale? Suntem, înțeleg, mai săraci decât înaintea împrumutului fiindcă avem de dat îndărăt și un plus de dobânzi, cotat la miliarde de euro. De ce ne-am mai împrumutat? Să facem autostrăzi, s-a spus. Nu facem. Să croim alt metrou, mai lung decât al lui Ceaușescu. Se va face la Sfântul Așteaptă sau Ad calendas grecas. Chipurile bătrânicilor și bătrâneilor care luau cu asalt Palatul Cotroceni, lăsând pe asfalt, ca-n orice bătălie, răniți pe tărgi, erau ale unor oameni nu doar lihniți de lipsuri, înfometați, ci insultați și nefericiți în resorturile cele mai adânci ale sufletului lor. Acești rezerviști ai războaielor noastre, multe și nefericite, acești urmași de luptători anonimi și aceste văduve de bărbați care au trudit pentru această țară, nu înțelegeau și nu acceptau că li se poate întâmpla așa ceva. Privind armata alcătuită ad-hoc, asemănătoare celei din Războiul sfârșitului lumii al lui Llosa, am avut certitudinea că ea, doar ea poate culca la pământ Bastilia simbolică a nefericirii acestui popor care a crezut, naiv, că a scăpat de dictatură, minciună și sărăcie și a ajuns, vorba unui bărbat care striga, încă verde și zdravăn sub zidurile cândva regale, „mai rău ca-n vremea lui Ceaușescu”. Asaltul bunicilor asupra Palatului Cotroceni și asupra sediilor cârmuirii din județe e cel mai înfricoșător lucru care i se întâmplă acestui popor. În 89 au ieșit pe străzi tinerii care au și cam murit pentru democrație și libertate, pentru abolirea minciunii. Acum ies bătrânii. Cum să mai cobori o pensie care nu acoperă la bloc nici întreținerea? Unde am ajuns? Cu ce vom plăti la iarnă rușilor gazele fiindcă bani nu mai sunt, au fost păpați rapid, iar ”fratele” de la Răsărit ne va spune, pentru a câta oară, că brânza e pe bani? Înfometând poporul, datoria făcută de Ceaușescu a fost achitată cu carne de porc din marile combinate și cu carne de pasăre. De unde mai ia Băsescu, negociatorul-șef și unic al împrumuturilor care au nenorocit pe vecie România, carne s-o dea pe gaze, fiindcă agricultura a fost omorâtă, iar porcii guiță rar pe mioriticele noastre meleaguri?
Imaginea bătrânilor slabi, fără dinți, fiindcă dinții costă bani, anemiați dar îndârjiți, gata să roadă cu gingiile zidurile în spatele cărora dormita Stăpânul, face deja înconjurul lumii. O lume care n-are cum să priceapă așa ceva și care consideră secvențele ca fiind recoltate din vreo peliculă a unui regizor român, gen cea cu moartea bătrânului Lăzărescu, ăla plimbat dintr-un spital în altul.
