Așa popor, așa casă

Am fost în vizită la Casa Poporului. Ca turist. Să știți că e deosebită! De-a lungul timpului, s-a întâmplat să vizitez și alte chestii de mare interes turistic – Turnul Eiffel, Domul din Milano sau Acropolis. Fiecare edificiu, impresionant în felul său. Despre niciunul însă nu am simțit nevoia să vorbesc neîntrebată, ca acum. Dat fiind că Palatul Parlamentului este, potrivit World Records Academy, a doua cea mai mare clădire administrativă pentru uz civil ca suprafață din lume, cea mai scumpă clădire administrativă din lume, precum și cea mai grea clădire din lume, a fost chiar banal să o găsim, dar faptul că are nenumărate intrări nemarcate ne-a întârziat puțin misiunea, această orbecăială pe sub porți făcându-ne să pierdem rezervarea. Când în sfârșit am ajuns la intrarea potrivită, am fost întâmpinați de o domnișoară plină de sictir tradițional, vădit deranjată că nu cunoaștem procedurile de vizitare – chestii banale: cât durează turul, la ce oră începe, de unde luăm bilet. Că ea e sătulă să dea o mie de astfel de explicații pe zi. Și-o doare și stomacul. Eu aș fi adăugat că a fost și bolnavă când era mică, dar nu mi-am permis, de dragul turiștilor străini cu care eram. Și ca și cum am fi fost în Elveția, momentul mult așteptat a venit la fix. Nu glumesc. Un ghid frumușel, tinerel și realmente bun vorbitor de limbă engleză ne-a invitat în zona de check-in. Știți, ca la aeroport și ca în orice Parlament civilizat, se face o verificare a vizitatorilor. Dar ceea ce părea că intră în normal s-a transformat brusc într-o scenetă dâmbovițeană cu ciudați pentru că un agent de securitate explica isteric în românește unui cuplu de turiști israelieni că pe el nu-l interesează că ea nu poate trece prin poarta detectoare de metale din cauza stimulatorului cardiac implantat. Într-un final, a intervenit ghidul vorbitor de limbă engleză și l-a convins pe agent că excesul de zel nu face bine – nici lui, nici turiștilor, nici țării. Mie, nici nu vă mai spun. După alte 10 minute am trecut și de cumpăna asta și am pornit în turul sălilor fără de-nceput și fără de sfârșit, dar mai ales fără sens. Într-o sală, în timp ce simpaticul nostru ghid ne copleșea cu cantitățile, mărimile și recordurile specifice, am văzut cel mai mare candelabru din clădire – 5 tone – cristale și ceva metal. Frumos, nu zic nu. Mai încolo, pe un hol foarte larg și foarte lung (deși e cumva redundant să zic asta, pentru că acolo totul e foarte mare, larg, lung, înalt, adânc și mult) ne-am putut bucura ochii cu tablouri semnate de pictori români, de asemenea frumoase. Sabin Bălașa chiar merită văzut. Trecând dintr-o sală în alta și observând podeaua și pereții, m-am bucurat că nu știu valoarea lemnului de esențe nobile, ca să nu mi se facă rău. Și totuși, marmura e dominantă- albă, roz- toată românească. Și construcția e tot românească, garantat. Pentru că pereții, adesea muruiți de apă, sunt în grija nimănui, iar imensități de covoare persane stau rulate acolo, la vedere, de parcă ar fi în debara, nu în Sala Drepturilor Omului, de pildă. Dar de scenele religioase din Casa Poporului știați? Da, există și sigur că da, intrigă turiștii. Au rămas pe pereți după ce s-a turnat un film despre papalitate. N-ar fi nimic foarte rău în asta dacă afișele (pentru că asta sunt) nu ar fi parțial desprinse de pe pereți și rupte. Și tot așa, ușor, ușor, printre cristale și mătăsuri, ajungem în balconul cel mare în care ghidul ne povestește momentul lui Michael Jackson, inventatorul celebrei erori „Bună seara, Budapesta!”. Iar la final, apoteotic și tot ca la aeroport, turiștii l-au aplaudat pe ghid pentru prestație. Nu știu de ce, dar a trebui să vă spun ce minunată este această clădire din sectorul 5 al Capitalei care a costat 4 miliarde de euro, pentru construcția căreia au murit zeci de oameni și de care inițiatorul ce se visa aici locatar n-a apucat să se bucure nicio clipă. Măcar atât!