Așa nu mai vreau să trăiesc!

Într-o zi, așteptam trenul în gară. După câteva minute văd că se apropie de mine o femeie, și după ce a luat binecuvântare, m-a întrebat de la ce mănăstire sunt. Apoi, după ce am vorbit puțin, mi-a povestit cum s-a întors ea la Dumnezeu. În timp ce lacrimile au început să-i curgă, mi-a zis: Părinte, eu am fost atee și membră de partid. Lucram la un birou și nu voiam să aud de Dumnezeu. Îmi plăcea să-mi trăiesc viața. După o perioadă de timp, m-am îmbolnăvit și am ajuns într-o stare critică. Aveam un fel de paralizie psihică și nu mai puteam face nimic. Trebuia să fiu îngrijită ca un copil. Această stare m-a dus la deznădejde. Într-una din zile n-am mai rezistat și m-am hotărât să mă sinucid. Mi-am ridicat ochii minții spre cer și am zis: Doamne, dacă într-adevăr exiști, Tu poți să mă scapi, altfel îmi voi curma viața, așezându-mă pe linia ferată și așteptând primul tren. Așa nu mai vreau să trăiesc!”. S-a întâmplat ca acest tren să fie acceleratul Iași-Timișoara.
Zicând aceste cuvinte, m-am dus la o distanță oarecare de gară, ca să nu fiu văzută de nimeni și m-am așezat pe linia ferată, întinsă pe șine, cu fața în sus. După câteva clipe, a venit acceleratul cu toată viteza, și când s-a apropiat de mine, l-am văzut că s-a ridicat la jumătate de metru deasupra mea și a trecut tot trenul prin aer. După ce a trecut, mi-am dat seama de minunea care s-a petrecut cu mine și m-am cutremurat. Am rămas vie și nevătămată. Am început să plâng în hohote, și, sculându-mă, m-am dus acasă. De atunci, m-am făcut sănătoasă și m-am apropiat de Dumnezeu”.
(Monah Pimen Vlad, Povestiri duhovnicești, Editura Axa, Botoșani, 2010)