Așa e viața, o comedie…

Tamara Buciuceanu a împlinit 90 de ani. Când mă pregăteam să scriu, cu vinovată întârziere, articolul omagial cuvenit, aflu vestea că-i internată la „Elias” și încă, alarmant, la reanimare! Da-i de bine: cum era de așteptat, cu vitalitatea și energia bine cunoscute, Doamna Teatrului nostru a depășit momentul dificil și iat-o cerând să i se aducă la spital… plăcintă cu vișine! Urării de la mulți ani i-o alăturăm pe aceea și mai cuvenită acum: sănătate „cât cuprinde” și grabnică întoarcere pe scenă!
Cetățean de onoare al municipiului Suceava încă din 1998, Tamara a absolvit liceul aici, iar tatăl ei, care a școlit 11 generații de elevi, mi-a fost profesor de rusă la „Ștefan cel Mare”. De numele Tamarei Buciuceanu se leagă unul dintre succesele memorabile ale Teatrului Național din Iași: spectacolul din 1984 cu „Chirița” lui Alecsandri. În același timp, un reper pentru CV-ul artistei, care, la invitația „numiți rolul Dvs. preferat?”, răspunde fără nici o ezitare: „Gândul mă duce imediat la Coana Chirița, un rol în care mă știe atâta lume și de care sunt și acum îndrăgostită, deși nu a fost deloc o partitură ușoară. Îți trebuie o tonă de energie să dai viață acestui personaj uluitor, atât de temperamental, și să fii credibilă când cânți un vodevil, acel gen muzical foarte special, nici operă, nici operetă.”
Nici despre Chirița lui Matei Millo, nici despre cea a lui Miluță Gheorghiu n-avem mărturii consistente. Barem Miluță s-ar fi putut bucura de o înregistrare pe peliculă. N-a fost să fie, așa că viața filmică a comediei lui Alecsandri începe cu spectacolul din 1984 al Naționalului ieșean, înregistrat la TVR în 1985 și comercializat începând cu 2007. Mai bine mai târziu decât niciodată! Revăzând, pe DVD, Chirița Tamarei Buciuceanu, montare-reper, de certă virtuozitate actoricească și har regizoral (Nicolae Dabija), am retrăit pas cu pas momentele construcției acestui memorabil spectacol. Care-i provocare și piatră de încercare pentru orice diriguitor al Naționalului ieșean, obligat să monteze Chirița barem o dată în mandat, tot așa cum obligatoriu pentru concertul de anul nou de la Viena este Marșul lui Radetzky. Și niciodată, nicăieri, Chirița n-a strălucit ca la Iași, singurul loc în care comuniunea cu publicul spectator poate fi totală și deplină.
Când, la telefon, am invitat-o pe Tamara să joace Chirița la Iași, n-a ezitat nici o clipă: „Am așteptat 25 de ani să joc acest personaj. Ce bucurie poate fi mai mare?” Și-a modificat agenda, a contramandat aranjamente, a renunțat la alte oferte și a venit imediat la Iași, pentru a conlucra cu regizorul Dabija, care rememorează: „Rare sunt lucrurile minunate! Tamara Buciuceanu a fost un lucru minunat în repetițiile la Chirița! La Iași, după Miluță, numai noi știm ce greu era!” Revăzut după 36 de ani, spectacolul rămâne cuceritor, Tamara izbutind unul dintre cele mai strălucite roluri ale carierei, dacă nu cumva o fi chiar zenitul! Alături de ea, Dionisie Vitcu în rolul Guliță – ce greu am izbutit să-l conving să joace, fiindcă se considera prea depășit de vârstă! Ceea ce, cum se vede, deloc… nu s-a văzut! Un actor de excepție, Puiu Vasiliu, a făcut, prin personajul Bârzoi, ultimul său mare rol înainte de a trece la cele veșnice. Internat apoi la un sanatoriu TBC, îi trimeteam din când în când una-alta și micile pachețele cu de-ale gurii i le aducea autocarul nostru: știam că-i crește inima când vede, pe mașină, inscripția „Teatrul Național Iași”. Alte prestații actoricești de marcă: Ion Chelaru (fost actor la Secția Suceava), un pitoresc „Ion” de referință, regretatul Sergiu Tudose (cel puțin egal predecesorului de la începutul veacului trecut, Remus Ionașcu), Liana Mărgineanu (o „Saftă” de pus în ramă), Doina Deleanu (fără prea multă experiență și abia adusă de la Teatrul din Bacău, s-a descurcat mai mult decât onorabil într-un rol puțin ofertant – Luluța).
Peste toți și toate, Tamara, într-un spectacol pe care regizorul variantei TV, Eugen Todoran, îl vedea ca fiind „modern, savuros și dinamic, cu mare priză la public”, demn de inclus „în rândul actelor de cultură”. L-am urmărit înregistrat în seria „Spectacole de colecție”, cu emoție și cu sentimentul că, totuși, lăsăm ceva urme ale trecerii. Tocmai fiindcă „așa e viața, o comedie…”