„Aș fi vrut să rămân autorul unei singure cărți”

Nu-s adeptul publicării epistolelor scriitorilor decât în cazul în care aduc noutăți cu adevărat revelatoare pentru opera și viața semnatarului. Altfel, a încredința tiparului misive cu caracter strict personal, intim chiar (cum văd că se practică în ultima vreme), fără relevanță pentru cutare destin scriitoricesc, mi se pare inutil, dacă nu și păgubos. Mai ales acum, când funcția epistolară a preluat-o autoritar internetul, scrisorile, câte-or fi și s-or mai găsi, se cuvin prețuite și ca document de epocă, și ca izvor de informare pentru cercetătorii literaturii – dacă, repet, posedă justificarea unei încărcături reale de interes scriitoricesc. Cum am credința că a fost cazul comentat în tableta precedentă (Pamfil Șeicaru) și va fi cel de azi (poetul Mihai Ursachi, pe care îl debutam la „Junimea” în 1970 și căruia aveam să-i public cărți ulterioare, inclusiv o ediție în limba engleză). Bogdan Crețu, unul dintre cei mai prețuiți critici de poezie ai momentului, observa că Mihai Ursachi „toată opera a creat-o în numai zece ani, din 1970, anul când apărea «Inel cu enigmă», până la data exilului. Zece ani de intensitate literară rară în istoria poeziei românești.” Scrisoarea ce urmează, probabil din 1974, se referă la concepția poetului privind ritmul aparițiilor editoriale.
Dragă Mircea (f.d.)
Am meditat mai profund la cele ce mi-ai spus tu în legătură cu cererea mea de a reedita „Marea înfățișare”. Ți-ai dat seama cu prilejul acelei discuții că nu sunt nereceptiv la părerile tale și că înțeleg că, dintr-un anumit punct de vedere, acela al oricărui editor, tu ai dreptate. De aceea am acceptat atunci cu lejeritate să renunț la ideea unei reeditări „non varietur”; nu mi-ar fi deloc greu să-ți dau o carte nouă, sau cel puțin să vin cu 20-30 de inedite. E vorba însă aici de un principiu esențial pentru mine, și pe care îl urmăresc de ani de zile: spre deosebire de toți poeții de azi, care publică mereu și mereu poezii și cărți noi, practicând astfel o poezie cantitativă, eu am încercat, și într-o oarecare măsură s-ar putea să reușesc, să public un număr restrâns de poezii „verificate” de timp, să le public, republic, pentru ca astfel ele să pătrundă cât mai adânc și să se fixeze în conștiința publicului și a criticii. Cedez cu greu ispitei – atât de naturale – de a veni cu o poezie, o carte nouă, deși scriu ușor și relativ mult. Să nu uităm că Eminescu a tipărit în viață doar 83 de poezii și o singură carte, deși ar fi putut publica atât cât ar fi vrut. El are astfel poezii memorabile, pe când poeții de azi, publicând mii de poezii și zeci de cărți, abia dacă există în memoria colectivă cu un titlu, în cel mai bun caz. Eu aș fi vrut să rămân autorul unei singure cărți. Nu ca să te conving îți scriu aceste lucruri, ci ca să mă fac înțeles, în virtutea faptului că nu se poate uita că tu ai editat „Inel cu enigmă” și ai și reeditat-o; nu de câteva ori, cum greșit ai fost informat, căci în „Diotima” și „Marea înfățișare” nu figurează decât 2-3 texte, neesențiale, din „Inel”. La „Dacia” voi scoate anul ce vine o culegere din cărțile precedente, fără inedite, în formula grafică a lui Sorin Dumitrescu. Sperând că m-am explicat cât de cât, revin asupra rugăminții mele de a publica anul acesta la „Junimea” reeditarea uneia din cărțile mele tipărite de tine; decide tu asupra oricărei din ele, eu aș prefera „Marea înfățișare”. Țin ca ediția a doua să reproducă întocmai, din punct de vedere grafic, ediția inițială, și doar pe pg. 1 să se specifice „ediția II-a” și, eventual, o postfață a editurii, a unui critic sau a autorului, care să explice necesitatea și sensul reeditării. La începutul lui iunie va avea loc la Iași Colocviul național de poezie. Ar fi din parte-ți un gest de inubliabilă magnificență și dragoste pentru poezia română dacă, la acest colocviu, alături de cartea lui Nichita ai veni cu ed. a II-a a unei cărți de poezie actuală. Un astfel de gest ar rupe cu rutina de a nu se reedita decât proză, ar fi un act de pionierat editorial care ar deștepta ecouri și ne-ar plasa în avangardă și în atenția vieții culturale. Pentru viitorime – un act de curaj și de dragoste.
Mai mult eu nu am a-ți spune, eu plec și până mă întorc, această treabă, care oricum odată se va realiza, rămâne la voia ta. Cu drag, MIHAI