Dan are 36 de ani și provine dintr-o familie din București. De la 5 ani creierul a refuzat să i se mai dezvolte și, din fericire pentru el, nici nu a înmagazinat toate atrocitățile pe care le-a trăit. Din iadul de la fosta cazarmă din Siret, numită pretențios „spital”, își mai amintește doar gratiile și că „nu era frumos, era rău”. Acum stă în casa Emanuel, cu încă un băiat și patru fete, sub supravegherea unui infirmier. Se gospodăresc singuri sută la sută, iar casa e curată ca un pahar. Ne arată iepurașul care cântă, ursulețul Panda și ordinea pe care o are în dulap. E fericit.
La 140 de scrisori către familiile adulților-copii au venit doar trei răspunsuri
Spitalul de Psihiatrie Cronici Siret. Clădire nouă, cu geamuri mari, luminoasă. Directorul Tiberiu Rotaru face un tur de prezentare. În câteva minute, zeci de omuleți cu trupurile smuncite de boală sunt în jurul lui: „Tibi, când mergem la grătar?”, „Tibi, când e 1 iunie?”, „Tibi, scriu scrisoare la părinți, scrii și tu cu mine?”.
Chipuri zâmbitoare, vesele, toți vor să știe când e marea petrecere. Se face liniște, răspunde Tibi: „vineri mergem toți pe stadion, la concursurile cu copiii de la școală, pe urmă facem grătar. Vineri e 1 iunie”. O nouă întrebare timidă: „Când e vineri?”. „Îndată”, vine răspunsul.
Sunt pacienții permanenți ai spitalului, 120 de oameni cu mintea rămasă în copilărie, total dependenți de sistemul de asistență socială și psihiatrică. Cei mai capabili dintre ei au un IQ de 50-55, adică nivelul unui copil de 5-6 ani. Cel mai tânăr are 25 de ani, cel mai în vârstă are 65 de ani, dar toți sunt numiți copii. Majoritatea sunt preluați din fostul spital de neagră amintire de neuropsihiatrie infantilă din Siret.
După reorganizarea sistemului de asistență psihiatrică, prin anii 2005-2006, fostul director al așezământului, Adrian Popoiu, a trimis 140 de scrisori de informare la adresele din fișele pacienților. Au venit trei răspunsuri: o mamă din Năvodari și-a luat acasă fiica grav bolnavă, o altă familie și-a luat copilul și a încercat, fără succes, o reintegrare, după care copilul s-a întors la Siret, iar o a treia familie a răspuns doar că a luat la cunoștință și a sistat orice contact. Șterși de pe agenda propriilor lor familii, adulții-copii au rămas în marele cămin de la Siret. Și cu răbdare, multă dăruire și profesionalism din partea personalului și a voluntarilor, acum au o viață. Sunt finanțați de stat, dar după puterile lor și sub îndrumare muncesc pentru banii pe care îi primesc. Sunt capabili să se îngrijească, să aibă grijă de spațiul în care trăiesc și să lucreze supravegheat în casele, grădina și sera complexului.
Oameni din toate colțurile țării s-au descotorosit la Siret de „petele rușinoase de pe numele familiei”
„Copiii” ne iau de mână și ne conduc peste tot, să le vedem „casa” și lucrurile făcute de ei, de la curățenie până la cusături, obiecte de artizanat și îngrijirea florilor și legumelor.
Din camere ieșim în curte, unde dincolo de gard se vede clădirea închisă, de tristă amintire, a celui de-al doilea spital de neuropsihiatrie infantilă, cu grilajele sale sinistre. Aici au fost aduși, după „reorganizare”, copiii din iadul fostului spital de neuropsihiatrie care a funcționat în vechea cazarmă austriacă din Siret. Imaginea unghiilor lungi, ca niște căngi, strecurate printre gratii și a privirilor goale din capetele care se legănau ritmic în spatele grilajului nu poate fi ștearsă din memoria celor care au avut ocazia să vadă acest spital, până prin anii 2000.
Directorul Tiberiu Rotaru amintește că Spitalul de Neuropsihiatrie Infantilă din Siret, înființat în anii 1967-1968, odată cu interzicerea avorturilor în România comunistă, a fost cea mai mare instituție de psihiatrie infantilă din țară, cu peste 2.000 de copii și tineri. Oameni din toate colțurile țării s-au descotorosit aici de ceea ce considerau a fi o pată rușinoasă pe numele familiei – copiii cu probleme psihice.
Supuși unor abuzuri inimaginabile atât din partea angajaților, cât și a unora dintre cei cu statut de internați, pare greu de crezut că actualii adulți-copii abandonați la Siret mai sunt capabili să se joace și să zâmbească. Și totuși, miracolul se întâmplă.
Voluntarii și fundațiile au contribuit decisiv la schimbările de la Siret
În atelierul de artă, „copiii” și instructorul ergoterapeut Mihai Onofrei lucrează la un tablou din dopuri. În aproximativ doi ani, „copiii” au strâns 6.000 de dopuri de material plastic, de diverse culori. Un „copil” de vreo 30 de ani face găuri în dopuri, alții trec fire prin ele și le pregătesc pentru asamblare. Desenul pe pânză l-a făcut Mihai Onofrei. „Până în toamnă va fi gata. Va fi un tablou mare, de 2,5/3 metri, cu un copac, cu flori, soare și iarbă”, ne spune Mihai. Împreună cu copiii, ne arată ce-au mai lucrat – tablouri, statuete de gips, figurine. Vorbesc toți deodată, instructor și elevi deopotrivă, mândri de munca lor.
Vine și fostul director, Adrian Popoiu. Patru ani a lucrat la spitalul de psihiatrie cronici, pe urmă siretenii l-au ales primar. De două ori la rând.
„Popoiu, ce ne-ai adus? Hai să facem poze! Vii la grătar cu noi și cu Tibi?”, vor să știe „copiii”. Îi mângâie, îi ciufulește, stă de vorbă cu toți. Ca într-o familie.
Mergem la Casa Neptun, unde stau 22 de „copii”, o asistentă medicală și un infirmier. Camere cu două sau trei paturi, o cameră de zi, bucătărie și băi. „Copiii” sunt cei care au grijă de grădină și de casa dată în folosință gratuită spitalului, de fundația „O nouă viață”. Mai departe, Casa Emanuel, donată de fundația Eagle House. Aici există și o seră de legume, donată de Holzindustrie Schweighofer, din Rădăuți. La Emanuel locuiesc șase tineri, patru fete și doi băieți. Plus un infirmier. Se autogospodăresc sută la sută, ne spune directorul Rotaru. Acasă sunt doar Dan și Florentina, ceilalți sunt la ateliere. Dan a fost la strâns fân, acum e amiază și se odihnește puțin, pe urmă merge în seră, la legume. Ne conduce în camera lui, ca să vedem cât este de ordonat. Deschide ușa dulapului, ne arată unde sunt cămășile, tricourile, lenjeria de pat, pe care o schimbă în fiecare sâmbătă, ne spune. Apoi ne prezintă iepurașul care cântă și ursulețul Panda. Mai are și un delfin alb. Este născut în 1978, la București. Familia nu l-a vrut, l-a aruncat de mic la capătul țării. „De când ești aici? Ai stat și dincolo, la cazarmă?”, vreau să aflu. Întrebările își găsesc drum cu greu pe puținele cărări din mintea lui Dan. Dintr-o dată, ochii incredibil de verzi se înnorează. Se gândește la răspuns. „Era cu grătar (n.r. gratii) acolo. Nu era frumos, era rău acolo…”.
Nu au amintiri despre părinți, dar se gândesc la ei și construiesc fantezii cu mame și tați
Dan se întoarce la ursuleț și zâmbetul îi revine. Îmi spune că are un prieten bun, pe Ionuț, și că acasă mai este „și o fetiță”. „Fetița” are în jur de 40 de ani. O cheamă Florentina. Are și ea amintiri „de sus”, „de la grilaj”. „Sus a fost mama odată la mine, dar era beată. A spus că mai vine, dar i-am spus că beată să nu mai vină. Nu vreau să vină aici dacă e beată. Și ea bea, bea mai departe”, spune Florentina.
Directorul Rotaru ne spune însă că mama vizitatoare există numai în fanteziile ei. Nici trează, nici beată, nu a fost niciodată la Siret să-și vadă fiica.
Ne conduce, împreună cu Dan, până la poartă și amândoi își agită frenetic mâinile în semn de rămas bun, ca adevărate gazde. „O să mai vii? Mai vii la noi?”. Un nod în gât. Nu pot să spun da, nu pot să spun nu.
Înainte de a pleca din Siret, trecem și pe la secția „Cronici 3”, unde se află pacienții dependenți total de asistenți. Trebuie spălați, hrăniți, nu se pot deloc descurca singuri. Mai aflăm că tot pe lângă spital funcționează și un program școlar al fundației „Școală pentru viață”, unde 15 „copii” repetă zilnic literele și cititul. Fundația a donat o cameră senzorială pentru cei cu handicap foarte grav; aceasta este singura modalitate în care ei pot fi stimulați senzorial.
Remarcabil este că atât administrația locală, cât și spitalul promovează cu succes voluntariatul și acțiunile în comun cu copiii din școlile și liceul din oraș. O altă mentalitate. Dobândită nu numai în urma tragicei experiențe cu lagărul care a funcționat în inima orașului ani buni după 1990 și care a oripilat o lume întreagă atunci când au apărut imagini cu ceea ce se petrecea în spatele zidurilor. Mentalitatea s-a schimbat și cu mai bine de zece ani de instruiri, specializări, schimburi de experiență cu voluntari și instituții de profil similare din Germania, Irlanda, Olanda, SUA etc.
La peste 15 ani de la dezvăluirea atrocităților din Spitalul de Neuropsihiatrie Infantilă Siret, clădirea a fost lăsată în paragină, ca odată cu zidurile să dispară de pe fața pământului urmele infernului care a fost aici. Victimele de atunci însă nu au uitat.
