Aruncarea cu bani bugetari, sportul nostru național

În fiecare miez canicular de vară se sărbătorește în țara noastră Ziua Aviației. Cu toată pompa, cu toată panarama de rigoare, numai bună pentru eternii gură-cască ai României. Cu avioane și elicoptere care se dau de-a berbeleacul pe cer, cu parașutiști parcă bătuți cu leuca în cap, care se maimuțăresc prinzându-se de mânuri și bătând o horă de văzduh, de zici că fac o nuntă la mare înălțime… Cu multe altele, prin care piloții, mecanicii și alți oameni ai muncii își dovedesc strașnica lor îndemânare, care nu are nimic în comun cu modestia cerută de exigentele lor profesii…
Cât face nota de plată atașată acestui eveniment desfășurat sub cupola circului cosmic? Ce mai contează, din moment ce cheltuielile se achită de la bugetul statului, adică din banii suportați tot clasica plătitoare, prostimea?!
Avem noi, românii, un gust deosebit pentru bâlciul bugetar. Cel puțin la nivel înalt, acesta se manifestă din plin. Fiindcă eu cred că n-ar fi nici o pierdere dacă s-ar mai sări peste această costisitoare zi a aviației. Putem trăi foarte bine și fără ea. Să fie organizată, bunăoară, o dată la trei sau la cinci ani. Sau chiar deloc.
Prin salturile lor de saltimbanci, piloții și parașutiștii își cer osândă de la doamne-doamne. Plus că transmit mai departe acest teribilism ieftin. Organizatorii par să uite că, an de an, aviația noastră civilă și militară pierde destule vieți omenești și suficiente aeronave. Ba un avion cu patru militari aflați în misiune cade aiurea, ba un elicopter medical care pleacă la o urgență sau un planor, conținând pe un tip și pe gagica lui… Și se mai găsesc apoi din ele, după asidue căutări, doar niște rămășițe impersonale. Niște surcele și niște corpuri umane carbonizate.
Iată, numai ce-a dispărut un planor, care este căutat de aproape două săptămâni, în vreo șapte-opt județe. Iar căutarea nu are în ea nimic festiv.