Artistul și scremuții

Se apropie de final primul turneu de Grant Slam al anului. N-au fost cine știe ce surprize până acum, iar de acum înainte chiar nu mai pot fi, din moment ce marii favoriți sunt calificați. Mai ușor sau mai greu, în funcție și de adversar, și de forma de moment, poate și de climă (că pe căldurile alea nu cred că se simt foarte confortabil cei veniți din emisfera nordică), în general de reacția individuală la toți acești factori de stress. De altfel, chiar discutasem cu niște colegi de cancelarie, zilele trecute, despre cât de solicitant este acest sport în care, de la o săptămână la alta adesea schimbi câte 8-10 fusuri orare (deci faci din noapte de azi ziua de mâine, iar poimâine deja ai meci în primul tur), treci de la iarnă la vară ori de la jocul în sală la cel în aer liber, bașca de la tartan la asfalt ori zgură. Faceți, vă rog, comparația cu jocul de fotbal care, mereu și mereu, se joacă pe iarbă, și cam în același perimetru geografic (țară, maximum continent), cu foarte rare excepții. Ca să nu mai vorbim de faptul că jucând tot din două în două zile (iar în turneele de grand slam ori în meciurile de Cupa Davis, unde nu există tie-break, se joacă frecvent partide de câte 5-6 ore), jucătorii de tenis sunt supuși unui efort fizic și psihic pe care fotbaliștii nu numai că nu-l au, dar s-ar putea să nici nu-l înțeleagă. Ei bine, în pofida tuturor acestor elemente, sunt jucători ale căror cariere sunt anormal de lungi. Recordul absolut cred că este cel al Martinei Navratilova care acum vreo 4-5 ani încă juca bine-merci în turnee importante, inclusiv de grand slam, la dublu, deși era pe la vreo 50 de ani. Pete Sampras a jucat și el, slavă Domnului, mult și bine. Retrăgându-se la timp pentru a-l lăsa pe Federer să-i bată toate recordurile, multe și solide. Prin comparație, Rafael Nadal parcă mai mult stă decât joacă, accidentările în lanț punându-i piedici serioase într-o carieră altfel remarcabilă. Ce „face diferența” atunci între longevivul Federer și Rafa ori alții cu apariții fulminante dar meteorice? Păi, cred că psihicul, mintea, maniera de abordare. La Roger totul e artă, plăcere, bucurie de a juca și de a face spectacol, în timp ce la ăilalți, toți, fie Rafa, Nole sau Andy e doar încrâncenare, scrâșnit, screamăt. Uneori, ăștia îl bat. Dar cred că la data la care ei se vor fi retras de mult, Roger, ajuns pe la 40 de ani, va fi tot între primii 5.