Arta dobândirii fericirii prin lacrimi

Cu toții am plâns sau am văzut semeni plângând. O facem trăind sentimente de tristețe, furie, uneori de bucurie. Lacrimile întotdeauna au impresionat. Adeseori căutăm să ștergem urmele lor, de parcă ne-am rușina. De ce? Probabil că ar atrage asupra noastră priviri iscoditoare, răutăcioase ori, de ce nu?, chiar compătimitoare. De fiecare dată, ceva s-a întâmplat cu noi atunci când vărsăm lacrimi: vreo durere, o nemulțumire trupească, sau undeva, în forul nostru interior, s-a produs o descumpănire. Nu vrem să ne știe colegul, nici șeful, cu atât mai puțin subalternul. Dar Dumnezeu este bine să ne vadă într-o astfel de stare?
Citeam deunăzi un articol medical unde se demonstra că plânsul constituie o descărcare nervoasă, folosind la eliminarea tensiunii psihice, iar lacrimile, slobozite din indiferent ce motive, ne ajută să eliminăm toxine din organism, ba, în plus, ele hidratează ochiul, dezinfectându-l. Unii le consideră un adevărat analgezic și antibiotic foarte eficient pentru globii oculari. Ce ciudat! Să te detensionezi, imunizându-te totodată! Medicina se pare că recomandă plânsul.
Dar ce se întâmplă oare în sufletele noastre într-o asemenea situație? Ce ne învață Sfânta noastră Biserică despre plâns? E bine s-o facem? Când, cât, de ce? Iată niște dileme firești, de vreme ce, în genere, noi asociem plânsul cu tristețea, deprimarea, neputința. Citind Plânsurile Sfântului Efrem Sirul, serbat în calendar la sfârșit de ghenar, vom afirma liniștiți că nu e păcat să plângem. Dimpotrivă, așa ne putem agonisi mântuirea. Plângând, la exterior ne imunizăm, iar în interior ne consolidăm trăirea duhovnicească. Dacă ne gândim la Mântuitorul Hristos, Care Însuși a lăcrimat, ne vedem, parcă, justificate lacrimile.
Cu toate acestea, Sfinții Părinți ne învață că nu orice plâns Îi place lui Dumnezeu. Pare complicat. Tocmai pentru că suferim, înțelegem cu anevoie că nu vărsarea propriu-zisă a lacrimilor contează, ci cauza ce o generează. Să ne amintim de anumite scene petrecute în copilăria fiecăruia: dacă fratele ori colegul de la grădiniță ne fura o jucărie, atunci vărsam șiroaie de lacrimi, șantajând asistența să ne răsplătească ori să ne consoleze pentru „imensa“ pierdere. Așadar, părinții filocalici ne arată că, de nu vom statornici o legătură între plâns și pocăință, dorință de despătimire, acesta va deveni o cale prin care demonii ne vor păcăli. Dacă nu stă în relație cu virtuțile creștine, el nu rămâne decât o lamentabilă formă de exteriorizare a neputinței, lașității, angoasei.
Ce credeți, când un traficant de droguri regretă că nu a reușit să înșele vigilența vameșilor care i-au confiscat otrava, este plânsul lui mântuitor? Dar când niște suporteri, răvășiți că echipa lor favorită a pierdut campionatul de fotbal, se resemnează și plâng, o fi acest plâns primit în Cer? Ce să zicem despre lacrimile unui adolescent căruia părinții nu voiesc să-i cumpere unul din gadgeturile ademenitoare ale zilelor noastre, tableta mult visată? Vi se pare că i-ar aduce folos întristatului june? Sigur i-ar curăța globul ocular, în schimb, sufletul i l-ar împovăra. Vasăzică nu orice lăcrimare folosește, nu la orice fel de plâns se referă Mântuitorul Hristos zicând: „fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia“.
De aceea se cade să știm cât de important este să plângem cu folos și, de ce nu?, să participăm la un „training“ filocalic, deprinzând cunoștințe despre arta dobândirii fericirii prin lacrimi. Așadar, când este plânsul fericit?
După învățătura Sfinților Părinți, doar atunci când aduce pocăința, când omul, prin el, își spală haina primită la Botez, făcând-o din nou curată, vrednică de a intra în cămara Mântuitorului. Numai întristarea după Dumnezeu reprezintă sursa lacrimilor duhovnicești, singura folositoare, mântuitoare, căci ne conduce către adevărata căință. „Ea împrăștie cu ajutorul lacrimilor iarna patimilor și norii păcatului, liniștește marea cugetării, dând sufletului străvezime și transparență în cele spirituale“ (Sfântul Ioan Scărarul). Părerea de rău, plânsul după bunuri lumești ori pricinuite de anumite frustrări, spun părinții filocalici, nu ne folosesc, ci ne păgubesc, unii văzând în ele chiar o patimă. Doar lacrimile de pocăință, izvorâte din dorul după Dumnezeu, ne spală, ne curățesc, ne călăuzesc către înălțimile Cerului.
Revenind la întrebarea pusă anterior: da, este bine să ne vadă Dumnezeu plângând, căci lacrimile cele duhovnicești ne luminează sufletele. Ele au putere de curățire și, din această cauză, Părinții Bisericii nu se feresc să le considere un al doilea botez, prin care ne spălăm păcatele făcute după cel dintâi. „Deși cuvântul e îndrăzneț“, spune Sfântul Ioan Scărarul, „izvorul lacrimilor după botez e mai mare decât botezul. Deoarece acela ne curățește de păcatele noastre de mai înainte. Iar acesta, de cele de după aceea. Și primindu-l pe acela toți fiind copii, ne-am întinat după aceea; prin acesta însă l-am curățit și pe acela“. Plângerea păcatelor este capitală pentru mântuire, fără ea omul neputând să năzuiască spre această stare, căci spune același dumnezeiesc părinte: „la ieșirea sufletului, nu vom fi învinuiți că nu am săvârșit minuni, ci că n-am teologhisit, nici că n-am fost văzători, dar vom da negreșit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns“.
(Arhim. Mihail Daniliuc, Ziarul Lumina)