Prin revizuirea simțământului de posesiune, prin renunțarea treptată la ideea de „eu” și „al meu”, vom reuși să purificăm egoul și chiar să-l transcendem în totalitate. Pentru a obține uriașe transformări spirituale nu este obligatoriu să medităm asupra ideii de dăruire. Dăruirea trebuie exersată așa cum o înțelegem acum, la nivelul la care ne aflăm. Dacă prin acțiunea de a dărui cineva înțelege faptul de a oferi de mâncare unui sărac, sau a da câțiva bănuți unui cerșetor, el trebuie să-și pună în practică această atitudine într-un mod cît mai detașat posibil și, mai ales, trebuie să o facă cît mai des cu putință.
Dacă dăruirea nu poate fi considerată o cale spirituală în sine, trebuie să remarcăm, totuși, că absolut toate religiile și școlile spirituale din întreaga lume fac trimitere la dăruire. De ce avem de a face cu această omniprezență a dăruirii în toate tradițiile spirituale? Pentru că orice evoluție spirituală implică expansiunea conștiinței sau, altfel spus, distrugerea sistematică a tuturor limitărilor impuse de ego. Poate că nu toți au puterea de discriminare suficientă pentru a aborda prin meditație problema transcenderii egoului, dar absolut oricine este capabil de a înfăptui actul elementar de a dărui. Prin simplul act de a dărui, egoul poate fi purificat și apoi depășit complet. Egoul este, totuși, foarte subtil. Gândul de „eu” este primul care apare în minte. Există, deci, pericolul ca egoul să-și supună și să pervertească până și actul elementar și sfânt al dăruirii. Este vorba, aici, de toate darurile pe care le realizăm cu scopul de a câștiga faimă sau diferite alte avantaje.
Pentru a nu permite egoului să pervertească actul dăruirii, este necesar ca întotdeauna dăruirea să fie însoțită de o maximă detașare și de o profundă iubire. Acest lucru implică o integrare spirituală sau cel puțin afectivă a actului dăruirii. Tot pentru a păcăli egoul, care tot timpul așteaptă să-și pună amprenta pe toate acțiunile care îi pot aduce faimă, trebuie să oferim înainte de a ni se cere și să ne îndepărtăm înainte de a ni se mulțumi. Concret, este bine ca actele noastre de dăruire să nu fie știute de nimeni, „să nu știe dreapta ce face stânga” – după cum spune Iisus. Exersând astfel actul de a dărui, avem toate șansele să depășim condiționările egoului și mai ales frica.
Un alt mod de a acționa este acela de a dărui totul. În clipa în care ești capabil să oferi tot ceea ce ai, și nu numai o parte, fără a te gândi la o răsplată imediată sau viitoare, în aceeași clipă ai învins orice manifestare egotică. Ai devenit absolut liber.
Atunci când oferi doar ceea ce îți prisosește, egoul este încă liniștit
Iisus pe când era în Templu, ridicându-și privirea văzu bogații care puneau ofranda lor în vistieria templului. Văzu și o văduvă săracă aruncând acolo doi bănuți. Și zise: „Drept vă spun că această văduvă săracă a pus mai mult decât toți. Căci toți aceștia au pus ofranda din prisosul lor, pe când ea, din nevoia sa, a pus TOT ce avea la viața ei”.
Dăruind totul, egoul este complet depășit. Atât timp cît îți mai păstrezi o rezervă, aceasta arată o limitare în credință. Cu cît oprești mai mult, cu atât mai mult îi lipsește credinței tale. Într-un alt loc, Iisus este întrebat de un tânăr bogat ce trebuie făcut, pentru a avea viață veșnică. Iisus îi răspunde: „Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te, vinde TOT avutul, dă-l săracilor și vei avea comoară în cer”.
Atunci când oferi doar ceea ce îți prisosește, egoul este încă liniștit, ba chiar se poate folosi de actul dăruirii pentru a se întări, dezvoltând mândria. Dar atunci când ai dăruit totul, egoul este complet descoperit.
A dărui și a primi sunt două acțiuni complementare. Desprindem din această corelație faptul că niciodată nu poți să primești mai mult decât poți să dai. Dăruind totul, poți să primești totul. Acest lucru este esențial, de exemplu, în relația maestru-discipol sau într-o relație de iubire.
Este recomandabil să începem exersarea dăruirii prin oferirea acelor lucruri care ne prisosesc. Cred că fiecare are printre lucrurile sale câteva obiecte care nu-i mai sînt chiar atât de utile. Aceste obiecte le putem dărui. Apoi, trebuie ca, ori de câte ori în preajma noastră se desfășoară o acțiune la care putem participa, să ne oferim ajutorul înainte de a ni se cere și să ne îndepărtăm înainte de a ni se mulțumi.
Pe de altă parte, nu trebuie uitat faptul că, dacă nu exersăm simultan puterea de „a primi”, dăruirea noastră se va plafona. A ști să primești este uneori mai important decât să dăruiești. A primi cu adevărat darul care ți se oferă înseamnă a-i susține subtil celui care oferă starea de deschidere pe care el o inițializează în acel moment. Dacă cel care dăruiește va observa că darul său nu este primit cum trebuie (cu bucurie) va suferi, oricât de detașat ar fi în ceea ce privește acțiunea sa de a dărui.
Daruri pentru cei mici și cei mari
Exceptând acele daruri care nu sunt altceva decât o mită, o plată, un serviciu, trebuie să știm să prețuim ceea ce ni se oferă. Să primim pur și simplu, cu bucurie, cu inocență, cu candoare. Și în această privință avem multe de învățat de la copii. În mod normal, când un adult primește un dar, ori va spune că „nu trebuia”, „că e prea mult”, ori va avea tendința de a-ți răspunde imediat printr-un alt dar, ceva de genul unui contra-serviciu. Este un mod deplorabil de a te comporta. Cineva spunea că cel cu adevărat generos este cel care știe să primească.Dăruiți unui copil trei ciocolate, de exemplu, și vedeți dacă el vă va spune: „vai, nu trebuia” sau că „e prea mult, nu trebuia să te deranjezi”. Copiii „înhață” darul și se îndepărtează pentru ca nu cumva să te răzgândești. Și bucuria ta este mare atunci pentru că bucuria celui care a primit este mare.
(extras din cartea „Arta de a trăi”, Cristian Constantin ȚURCANU)
