Sunt arta și literatura creștină mai sărace decât artele și literaturile necreștine? Mulți dintre criticii literari și de artă vor zice că da. Și vor pune acest „da” pe seama orizontului așa-zis „restrâns” al celor care scriu, pictează, sculptează, fac muzică înăuntrul creștinismului. Dar această limitare este pe deplin voită. Autorul creștin nu vrea să cadă în păcat prin ce face, așa că alege calea „cea strâmtă” a Domnului nostru Iisus Hristos. Pe autorul necreștin nu îl interesează de unde îi vine „inspirația” și ce sminteală aruncă ea în lume. Ba, dimpotrivă, cu cât e mai teribilă sminteala asta lui i se pare că e mai câștigat. În aceasta ar trebui să stea înțelesul sintagmei „artă pentru artă”. Dar ce folos că ai strâns un ropot de aplauze al unor inconștienți, dacă ți-ai pierdut sufletul? Din punctul de vedere al necredincioșilor, arta creștină este mai puțin artă decât arta lor, pentru că autorii creștini ar „amesteca eticul și esteticul”. Potrivnicul le-a pus în minte că acestea nu ar trebui amestecată, că lumea nu are nevoie de dădăceli, „didacticisme”, cum spun ei, iar esteticul ar fi ceva independent de morală. Acest lucru e profund fals. Domnul nostru Iisus Hristos ne-a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, pulverizând categoriile și etichetările mărginit-umane ale filosofilor mai vechi sau mai noi. Domnul Iisus e Calea – perspectiva devenirii noastre, drumul spre împlinirea căutărilor noastre, Adevărul – o categorie despre care filosofii aristotelici au bătut câmpii, abstractizând-o într-una, iar Dumnezeu a particularizat-o, până într-atât încât o putem defini prin chiar ființa Sa -, și Viața – și aici Domnul Hristos se referă la Adevărata Viață, cea Fără Sfârșit. Ce frumos! De ce e atât de frumoasă această propoziție a Mântuitorului? Pentru că e o minciună bine ticluită, cum sunt cele ale „artiștilor”, sau pentru că e un adevăr profund, spus în puține cuvinte? Un adevăr ferm, Adevărul? Care depășește toate ideile mărginit-umane ale esteticienilor. În această mărturisire a Domnului nostru care atât s-a coborât și atâtea a pătimit pentru salvarea noastră, distincția dintre Bine și Frumos, dintre „etic” și „estetic”, cum spun cărturarii zilei, nu mai există. Frumusețea este tot aici, unde sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu va cuteza să pună mai presus de asta vreo stofă, vreun metal sau vreo bucată de carne. Și nici o altă idee și nici un alt gând al vreunui om nu pot fi mai frumoase decât Frumosul însuși, rădăcina Frumosului Etern.
Artiștii creștini nu sunt mai lipsiți de talent decât cei laici, ci doar, într-o lume care își jertfește mintea tot Mamonei senzaționalului, mai puțin vizibili. Asta și pentru că, dacă diavolul nu a reușit să-și vâre coada în lucrările lor, le împiedică pe acestea continuu să ajungă la oameni.
Din păcate, există și o frică de nou și o comoditate creștină la nivelul oamenilor bisericii. În loc să se roage să le dea Dumnezeu pictori deosebiți, curați sufletește și înzestrați cu mare talent, care să facă picturi bisericești minunate, ei nu știu cum să le mai taie din libertatea de acțiune artiștilor pe care îi tocmesc pentru pictarea bisericilor și cum să îi mai zorească, ajungându-se la o uniformizare nefericită între biserici și în cadrul fiecărei fresce în parte. Pictorii nu se mai roagă să le arate Dumnezeu chipurile sfinților pe care îi pictează, cum făcea odinioară Părintele Arsenie Boca, ci îi întruchipează pe toți la fel, adevărate copii xerox, mărturii de neșters ale lipsei lor de autenticitate artistică.
Nu stă sufletul nostru în niște trăsături distinctive efemere, care ne deosebesc pe unii de alții, dar puterea unei picturi ține, totuși, și de răbdarea și osârdia cu care a fost făcută. Cu mai multă rugăciune, mai mult curaj și mai puțină grabă, arta creștină poate să fie încă mai frumoasă decât este deja.
(Marius IANUȘ)
