Arta bisericească românească

O prezentare sumara a artei bisericești care s-a dezvoltat pe pămîntul românesc va putea să contureze și mai bine imaginea despre întreaga istorie a vieții bisericești a românilor.
Creștinismul românesc este de origine apostolică. De vreme ce existau preoți, diaconi și credincioși încă din a doua jumătate a primului veac creștin – numărul lor sporind în cele următoare, – este de la sine înțeles că ei se adunau, pentru ‘frîngerea pîinii”, rugăciune și predică, în case particulare, așa cum se petreceau lucrurile și în alte părți, acestea putînd fi considerate primele “lăcașuri de cult” ale strămoșilor noștri creștini. Înmulțindu-se numărul creștinilor, s-au ridicat lăcașuri anume pentru cult, numite bazilici (din latinescul “basilica” s-a format românescul “biserică”, termen necunoscut în celelalte limbi neolatine). Astfel de bazilici s-au descoperit mai cu seamă în teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră – Dobrogea de azi – care în anul 297 s-a constituit într-o unitate politico-administrativă aparte, și anume în provincia Scythia Minor.
Cercetările arheologice, începute încă din ultimele decenii ale secolului trecut și continuate pînă azi, au dus la descoperirea a peste 30 bazilici în Dobrogea, toate din secolele IV-VI. Astfel, la Tomis, metropola provinciei (azi Constanța) – deși cercetările arheologice sînt destul de dificile, din cauză că orașul nou este suprapus peste cel vechi – s-au descoperit pînă acum șase bazilici. La Tropaeum Traiani (azi Adamclisi) s-au descoperit cinci bazilici, cele mai interesante sub raport arhitectonic fiind cea “de marmură”, de tip elenistic, înzestrata cu un atrium și un baptisterium, și bazilica zisă “cu transept” sau în formă de T, singura de acest gen din Dobrogea, dar și cea mai mare (33, 80 X 13,70 m), avînd un nerthex, naos, baptisteriu, transept cu cripta și absidă.
Săpăturile arheologice de la Histria au scos la lumină fundațiile a șapte bazilici, toate din secolele V-VI. La Piatra Frecatei – j. Tulcea – anticul Beroe – s-au dezgropat fundațiile unei bazilici ce pare să dateze din timpul lui Constantin cel Mare, fiind considerată cea mai veche din tot sud-estul Europei. La Callatis (azi Mangalia) s-a descoperit o bazilica paleocreștină de tip sirian, sau cu atrium lateral, ceea ce constituie o raritate nu numai pentru teritoriul fostei provincii Scythia Minor, ci pentru întreaga Peninsulă Balcanică (sec. IV-V). La Dinogetia (azi Garvan – j. Tulcea) există o bazilică din secolele IV-V, refăcută la începutul celui următor, din care au rămas nu numai fundațiile, ci și resturi de tencuiala cu urme de pictură. Alte trei bazilici paleocreștine s-au descoperit la Troesmis (azi Iglita-Turcoaia), două la Axiopolis (azi Hinog langa Cernavoda), două la Capul Dolojman (probabil fosta Constantiana), cate unul la Noviodunum (azi Isaccea), Ulmetum (azi Pantelimon), Ibida sau Libida (azi Slava Rusa), singura bazilică din Scythia Minor cu trei abside la răsărit, și Izvoarele, în sudul provinciei. În 1971 s-a descoperit o bazilică la Niculițel (j. Tulcea), sub altarul căreia s-a aflat o criptă cu moaștele martirilor Zoticos, Attalos, Kamasis și Filippos, iar sub acestea, moaștele altor doi martiri.
La toate acestea, se adaugă o serie de piese aparținătoare artei paleocreștine pe pămînt românesc: aproximativ o sută de inscripții, mai ales pe monumente funerare, din secolele IV-VI, descoperite tot în Dobrogea un disc de argint aurit care a aparținut episcopului Paternus al Tomisului (începutul sec. VI), azi în Muzeul Ermitaj din Leningrad, o serie de opaițe paleocreștine descoperite atît în Dobrogea, cît și în celelalte părți ale României.
Reținem că în teritoriile nord dunărene, în special în fosta provincie Dacia traiană, s-au descoperit bazilici la Sucidava (azi Celei – Corbia) și unul la Morisena (azi Cenad – jud. Timiș), ambele dataînd din secolele IV-VI. Dar populația autohtonă rămasă aici după retragerea autorităților și armatei române în sudul Dunării (271-275) a amenajat lăcașuri de cult rudimentare în fostele clădiri publice române. Așa s-a întîmplat la Slaveni – j. Olt, Sarmizegetusa – j. Hunedoara și Porolissum (azi Moigrad – j. Salaj).
Trecerea unor populații migratoare pe teritoriul țării noastre, îndeosebi marea migrație avaro-slavă de la Dunărea de Jos din anul 602, a dus nu numai la destrămarea organizației bisericești a strămoșilor noștri daco-romani, dar și la distrugerea lăcașurilor de cult menționate aici, precum și altora, ale căror urme nu s-au descoperit încă.
Cercetările arheologice efectuate în ultimele patru decenii au dezgropat fundațiile unor biserici din secolele XI-XII. Una este la Garvan – j. Tulcea (fosta Dinogeția, în timpul romanilor), cu un plan aproape pătrat (6x6m), cu o absidă la răsărit, semicirculară în interior, și cu cinci laturi în exterior, construită din piatră locală de carieră, provenită de la fostele clădiri romano-bizantine (s-au descoperit și bucăți de tencuială, cu resturi de pictură și fragmente de broderie, precum și resturi dintr-un clopot de bronz, toate fiind cele mai vechi piese de acest gen de pe teritoriul României). La Niculițel – j. Tulcea s-au descoperit temeliile unei bisericuțe din aceeași perioadă (6×1,90 m), cea mai veche clădire de plan treflat cunoscută pînă azi la noi. (O altă biserică din Niculițel, cu hramul Sf. Atanasie, aparține secolului XIII, avînd un plan în formă de cruce înscrisă). (www.crestinism-ortodox )