Pâine Graham. Pâine cu secară. Pâine toast. Pâine neagră (vorba vine). Pâine feliată (că ne doare mâna s-o tăiem cu cuțitul!). Pâine cu semințe. Pâine nu știu cum. Pâine și mai nu știu cum… Toate la un loc abia amintind adevăratul gust al pâinii noastre cea de toate zilele. Dar poate mă-nșel. Poate de vină-s simțurile noastre, care, îmbătrânind, dau semnale false. Cu siguranță însă, aroma pâinii nu mai este aceea de altădată.
Un vers evocator al lui Adi Cusin spune, impecabil cadențat, că „Pe o stradă din Suceava mirosea a mere coapte”. Tot la modul olfactiv am avut sentimentul reîntâlnirii cu târgul copilăriei adulmecând, în prag de Paște, pe-o străduță din Ițcani, abur de pâine coaptă-n casă. Nu știu cine și, mai ales, de ce, își complică viața în 2011 cu frământatul, cu dospitul, cu vegherea cuptorului, în loc să și-o procure, simplu și comod, ambalată-n țiplă, etichetată, porționată și, la urma urmei, încă destul de ieftină. Ori barem s-o meremetisească (precum nevastă-mea) la sculele electronice care piuie și țiuie informându-te conștiincios că, iaca, boieri dumneavoastră, pâinea-i gata…
Pe o stradă din Suceava mirosea a pâine coaptă; am căutat, din ochi, urma vechii brutării – nici vorbă, s-a mistuit, ori, mai știi, nici nu va fi fost vreodată. Pe vremea aceea, pâinea (neagră – unicul sortiment!) pe cartelă costa doi lei. Mama mă trimitea s-o cumpăr de la brutăria de lângă gară. Toate, la Ițcani se aflau la gară sau lângă gară – cinematograful, chioșcul de ziare de unde luam Zori Noi, parcul, brutăria – ori, la bariera CFR, frizeria unde oficia maestrul Simcălă, Alimentara, maghernița în care se vindeau nasturi și papiote, Stația de radioficare, covrigăria, căruciorul cu înghețată… Universul copilăriei se structura, într-un fel sau altul, în jurul căii ferate. Puștăraia își făcea veacul la barieră. Acolo se poticneau căruțele și puținele mașini: ori trecea vreun tren, ori făcea manevră locomotiva cu hornul ca o mânătarcă. (I-am văzut poza pe un site al fanilor mașinii cu aburi, postată împreună cu întrebarea „cine poate da relații în legătură cu această locomotivă necunoscută?”. Poftim deslușirile: purta numărul 140.221 și trudea la manevră în Gara Ițcani. Cine știe în ce făptură s-o fi întrupat după ce a făcut bulbuci în oala de turnare…)
Înșfăcam pâinea rotundă, grea, aburindă, aromitoare și, până la colțul bisericii, îi “tundeam” franjurii crocanți. Acasă, ajungeam cu ea pe trei sferturi – Dumnezeule, că bună mai era! Încasam cuvenita muștruluială de la maică-mea și, a doua zi, se întâmpla la fel. Avea un miez nemaipomenit pâinea aceea neagră a anilor ’47; darămite coaja! N-aș crede că brutarii locului (locației – se spune acum) dețineau cine știe ce rețetă secretă, nici că grâul era mai altfel și mai mașcat. Probabil că pofta (ca să nu zic foamea) era alta atunci. Ori, cine știe, poate papilele noastre gustative, încă neuzate și nepervertite, prospectau mai generos și mai ingenuu pâinea noastră cea de toate zilele. Rar, și de-a dreptul sărbătorește, aveam parte și de câteva rotocoale de salam (de Burdujeni).
Visul sus-semnatului, în copilărie, era să mănânce, odată și odată, salam să se sature. N-a fost să fie – salamul purta ciubote roșii. Am mai încercat, peste ani, să regăsesc gustul mezelurilor “Poiana”. Degeaba. Poate explicația-i aceeași ca-n cazul de mai sus (pâinea), poate că, într-adevăr, preparatele potopite de E-uri, aditivi, conservanți și Dumnezeu mai știe ce s-o fi băgând astăzi în mațul (pardon: membrana) de porc, nu mai pot avea savoarea de odinioară. Eram copiii secetei, ai hainelor “pe puncte”, ai marmeladei pe cartelă și ai halvalei festive, de anul nou. N-am știut până în studenție cum arată o banană, o portocală. Când, după Festivalul Tineretului și Studenților, s-a rostogolit din gară până-n barieră vestea nemaipomenită („Băăă! Se dau bomboaneee!…”), ne-am înșirat cuminți la coadă, spre a primi suta de grame de dropsuri, văzută și înțeleasă ca ditamai cadoul vremurilor noi. Țineam pâinea la distanță, să nu se murdărească inscripția “Spartak” de pe treningul cumpărat “pe puncte” și eram cel-mai-cel-mai de pe peron când sosea cursa Rădăuți-Botoșani. Câtă vreme locomotiva sorbea apă, ne instalam pe canapelele de catifea roșie (clasa I-a) ori albastre (clasa a II-a), închipuindu-ne că pornim vitejește în lumea largă, să-i întâlnim pe “Timur și băieții săi” – că astea erau lecturile ce ne-au inflamat copilăria. Coboram când fluiera locomotiva – nu înainte de a șterpeli, ca amintire, un bec-două din vagoane…
Gustul și aroma pâinii de atunci n-o să le uit niciodată.
