Arnold Corn (care s-a impus ca artist sub numele de Arnold Daghani) s-a născut la Suceava la data de 22 februarie 1909 într-o familie evreiască în care mai erau încă șase copii. La vremea aceea Suceava, care făcea parte din ducatul autonom al Bucovinei din Imperiul Habsburgic, se ridicase ca urbe bine diriguită de primarul Franz Ritter von Des Loges, un “bătrânel simpatic”, cum remarca Liviu Marian în scrierile sale, căruia îi cam plăceau vinurile din pivnițele Burdujenilor (care se afla dincolo, în Regat), pentru care trecea adeseori podul de lemn construit peste râu, spre a-și petrece nopțile într-una din cramele micului și prăfuitului târg de la frontieră. Primarul a rămas însă în memoria cetățenilor orașului ca edilul în timpul căruia Suceava a căpătat demnitatea unei capitale de district, fiind construite în acea perioadă sediul Căpităniei Districtuale (1902-1903), care adăpostește astăzi Muzeul de Istorie din cadrul Complexului Muzeal Bucovina, și impunătoarea clădire a Primăriei (1903-1904), actualul Palat Administrativ în care funcționează Prefectura și Consiliul Județean, edificiu ridicat după planurile arhitectului vienez Peter Paul Brang. Lunga domnie a împăratului Franz Joseph I (1848-1916) a fost, pe bună dreptate, considerată ca fiind epoca de aur pentru evreii din Bucovina. A fost o perioadă în care populația evreiască s-a bucurat de drepturi și libertăți politice și cetățenești, de oportunități de manifestare în cultură și educație, o perioadă în care evreii nu trăiau cu frica pogromurilor și a mișcărilor antisemite. La sfârșitul primului deceniu al secolului XX, în cele 10 orașe (Cernăuți, Rădăuți, Suceava, Storojineț, Câmpulung, Siret, Vatra Dornei, Coțmani, Gura Humorului, Vijnița) și 6 târguri (Boian, Vășcăuți, Zastavna, Sadagura, Solca, Ciudei) din Bucovina trăiau peste 193.000 de locuitori reprezentând cca. 24 % din totalul populației ducatului. În localitățile urbane nici o etnie sau confesiune nu deținea o majoritate absolută. După limba de conversație, 47,7 % erau germani (inclusiv evrei, întrucât în Bucovina marea lor majoritate erau vorbitori de limba germană), 22,9 % români, 17,9 % ucraineni și 11,1 % poloni, iar după confesiuni 33,5 % erau ortodocși, 32,2 % mozaici, 23,2 % romano-catolici, 7,6 % greco-catolici și 3 % luterani. 60,5 % dintre evreii bucovineni locuiau în orașe și târguri (spre exemplu, populația evreiască din Sadagura era în anul 1910 de 76,8 % iar în Vijnița de 82,7 %; în ajunul primului război mondial comunitatea evreiască din Cernăuți era a treia ca mărime în Imperiul Austro-Ungar, după cele din Viena și Lemberg). În Suceava, din cei cca. 11.000 de locuitori câți număra orașul la vremea aceea, 4.200 erau de alte etnii decât cea română, mulți dintre ei fiind evrei.
Profil biografic
Arnold Corn, al șaptelea și cel mai mic dintre copiii lui Victor Corn, importator de produse manufacturiere, a dat dovadă de talent la desen încă din copilărie, dar studiile sale s-au îndreptat, sub presiunea părinților, spre comerț. Primul război mondial a dus la prăbușirea țarismului și a Imperiului Austro-Ungar, iar România Mare s-a înfăptuit prin Unirea din anul 1918, care a adus Basarabia (27 martie / 9 aprilie) Bucovina (15 / 28 noiembrie) și Transilvania (18 noiembrie / 1 decembrie) la trupul Țării Mamă. Chiar dacă la sfârșitul anilor ’20 tânărul Arnold Corn s-a aflat la Munchen, unde ar fi avut prilejul să frecventeze cursuri de specializare artistică, el nu a obținut niciodată o calificare oficială în acest domeniu, fiind, până la sfârșitul vieții, un autodidact. În Europa s-au învolburat însă norii negri ai regimurilor fasciste și dictatoriale, iar antisemitismul a devenit tot mai amenințător. După satisfacerea stagiului militar, la începutul anilor ’30, Arnold s-a mutat la București, unde a lucrat ca funcționar la o companie care se ocupa de comerț intern și extern, purtând corespondența firmei în limbile germană, franceză și engleză. În vara frământatului an 1940 (când Franța capitula în fața Germaniei naziste, iar România suferea în urma amputărilor teritoriale) se căsătorește cu Anișoara (Ana Rabinovici) originară din Piatra Neamț (cu studii absolvite la Paris, unde a fost un timp secretara actriței de teatru Alice Cocea), pe care a numit-o apoi Nanino. După ce cutremurul din ’40 le-a distrus locuința, au decis să se mute la Cernăuți, unde s-au stabilit în luna noiembrie, deși teritoriul Bucovinei se găsea la un punct de răscruce pentru destinul său istoric.
– „Am făcut pentru o santinelă un portret în creion și am căpătat două mere”
După numai doi ani, în miezul celui de-al doilea război mondial, în iunie 1942, Arnold și Nanino au fost ridicați și deportați împreună cu un lot de cca. 1.800 de evrei bucovineni în sud-vestul Ucrainei. “În ziua de 7 iunie – va povesti el mai târziu – la ora 4 dimineața am fost treziți de bocete și țipete care au ajuns la noi din casele de vizavi. Am mers imediat la fereastră și am văzut următoarele: o persoană pe targă scoasă din casa de alături; jandarmi postați în fața caselor; oameni în stradă cu boccele…La ora 10 au intrat și la noi doi bărbați în haine civile, prezentându-ne ordinul fatal. Unul a început să înregistreze lucrurile din casă, celălalt controla rucsacul. În mod inexplicabil a început să insiste să împachetez și vopselele de apă și bloc-notesul pe care le-a descoperit printre lucrurile mele, convingându-mă că poate o să-mi fie de folos”. Și într-adevăr i-au fost de folos. Arnold și soția sa au făcut parte din același transport cu părinții poetului Paul Celan, pe care acesta nu i-a mai revăzut niciodată. Perioada petrecută în cariera de piatră de la Ladâjin (pe malul vestic al Bug-ului) sau în lagărele de la Mihailovka și mai apoi Gaisin și Bershad i-a marcat decisiv. Ceea ce pare de necrezut este că în lagăr Arnold s-a apucat să deseneze. A început să facă mai întâi portretele jandarmilor temniceri și astfel a supraviețuit (Notă din propriul jurnal: “29 septembrie 1942 – Am făcut pentru Sukerka, o santinelă, un portret în creion și am căpătat două mere”) iar pe ascuns a schițat scene din viața de lagăr (“5 decembrie 1942 – Până azi am făcut două acuarele: munca la cariera de piatră, 20/16 cm, într-o singură culoare, și la construcții pe strada principală, 17/8 cm, tot într-o singură culoare”). Reconstituie imagini deosebit de sugestive, cu caracter de document, spre exemplu momentul scoaterii din baraca din lagăr a trupului tinerei poete Selma Meerbaum Eisinger, verișoara lui Paul Celan, moartă de tifos în toamna anului 1942 (“30 decembrie 1942 – Am desenat din memorie pe o hârtie liniată de 6/15 cm cum a fost coborât corpul neînsuflețit al Selmei pe o scară. Îmi amintește de ”). Calvarul a continuat până când, ajutați de rezistența evreiască, Arnold și Nanino reușesc să evadeze din lagărul aflat sub administrație germană și ajung la Berșad, în Transnistria, care era sub autoritate antonesciană, de unde sunt preluați de Crucea Roșie Română și readuși la București în luna martie a anului 1944.
*
După încetarea războiului Arnold Corn își începe cariera de pictor și scriitor sub numele de Arnold Daghani. Instaurarea noului regim, neputința integrării în comandamentele artei supuse ideologiei comuniste, refuzul de a intra în Uniunea Artiștilor Plastici (1957), îndârjirea de se dedica exclusiv activității artistice (chiar dacă era uneori nevoit să-și câștige existența dând lecții de pian sau făcând traduceri din limba engleză) îl determină să solicite, împreună cu soția, în anul 1958, emigrarea în Israel. Revine peste câțiva ani în Europa și, din 1977, se stabilește în Marea Britanie, unde se stinge din viață la 6 aprilie 1985. Arnold Daghani a lăsat în urma sa o creație impresionantă, o mare parte din lucrări (cca. 6.000) fiind preluate după moartea sa de Universitatea Sussex din Scoția; o altă parte a operei i-a revenit cumnatei sale, Carola Grindea, care a donat, în anul 1991, Muzeului Național de Artă al României 500 de lucrări de grafică (acuarele, guașe, colaje), iar în 1993, Muzeului de Artă din Constanța, 74 de desene. Pe nedrept uitat și insuficient cunoscut în România, Arnold Daghani, cu originea lui suceveană, își va găsi poate locul într-o eventuală ediție revăzută și completată a lucrării „Un secol de arte frumoase în Bucovina”.
„Unul dintre cei mai umani artiști”
În România anilor ’50 Arnold Daghani era apreciat de criticii de artă Radu Bogdan și Eugen Schileru, de colecționarul M.M. Weinberg, de Nicolae Steinhardt și de actrița Margareta Sterian. Lucrările lui se remarcau printr-o sensibilitate aparte a liniei, printr-o finețe neobișnuită a expresiei, care au condus la comparații cu Matisse și Picasso. În 1958 Daghani a fost invitat să expună la Palatul Patriarhiei spre a prezenta o suită de lucrări care aveau în prim plan figuri de preoți, călugări sau interioare de biserici. Vernisajul a avut însă caracterul unei „reuniuni intime” la care au participat Patriarhul, câțiva preoți și prietenii apropiați, fără ca publicul să aibă acces. Această interdicție de a apărea în spațiul public nu i-a împiedicat pe cunoscători să-l considere ca fiind unul dintre marii artiști ai vremii. Unii dintre cei care l-au prețuit au încercat să mențină legătura cu el și după plecarea sa din țară. Petru Comarnescu îi scria în anul 1963, pe când Daghani se afla în Franța, că este unul din cei mai „umani” artiști. „Nu este posibil ca unul ca tine să nu fie apreciat pe scară largă”, sublinia el, sugerându-i chiar să se reîntoarcă în România. Cercetătorul Deborah Schultz, de la Universitatea din Sussex, îl considera ca fiind unul dintre puținii pictori care au avut curajul să se plaseze, în perioada de început a regimului comunist, dincolo de liniile politice refuzând să alegă calea artei proletcultiste.
„Groapa este în livada de vișini”
Jurnalul pe care Arnold Daghani l-a scris în secret (pe foile a două manuale pentru învățarea stenografiei în limba engleză, introduse clandestin în lagăr), jurnal revizuit și completat ulterior, publicat imediat după război, când s-a reîntors la București, cu titlul “Groapa este în livada de vișini” (Editura Socec, 1947), apreciat la momentul apariției ca fiind “un memento pentru cei care ar fi ispitiți să uite pătimirile celor smulși din cămine, anii terorii și ai aruncărilor în lagăr”, este un document mărturisitor al grozăviilor pe care le-a văzut și le-a îndurat în infernul lagărelor. Este suficient să decodăm doar titlul acestei cărți; la 10 decembrie 1943 ultimii supraviețuitori ai lagărului de la Mihailovka (de unde Arnold și soția sa au reușit să scape), cca. 500 de persoane, au fost executați într-o livadă de vișini, la Tarasivka. Cartea, care este dedicată soției sale, Anișoara, poartă nota „În memoria cizmarului Abrașa, a soției sale și a fetiței lor”, care i-au ajutat să ajungă din Gaisin, peste Bug, în ghetoul de la Berșad, salvându-le viața.
