ARHIVA PRIVIRII

Astăzi, se scrie pentru a demonstra, a (te) delimita, a acuza, a ironiza, a adera, a condamna… Înainte de a te așeza în fața colii albe, rânduiești gloanțele, curăți pușca și-ți calibrezi demersul: ținta cap, ținta piept, ținta brâu (scuze pentru folosirea arhaismului țintă în loc de euro-atlanticul target, care înseamnă exact același lucru, dar, recunosc, îi lipsește elevația jinduită de moftangiul locaționat în România). Scrii despre cartea lui Cutărică spre a-l înjura pe Cutare, ori a-l linge preventiv pe Cutărică II. Recenzia care nu bate departe nu face doi bani, iar cartea „analizată” n-are valoare în sine, ci numai pusă într-un vizavi cu efect zdrobitor și demolator… Aparițiile calme, echilibrate, ne-contondente, sunt rare și, tocmai de aceea, salutare. Cum ar fi, de pildă, mini-albumul recent apărut „De-ale Junimii”, cu subtitlul „Amprente scriitoricești și nu numai”. Și chiar așa-i: nu numai. Am condus, în deceniul trecut, o gazetă ale cărei servicii fotografice le asigura un tinerel cam nouț în meserie. Ce i se pretindea unui „pozar” de cotidian? Imaginea să aibă contrast, încadrarea să fie exactă și detaliile evidente. Dacă tragi în poză tramvaiul deraiat, să se vadă numărul vagonului, roata căzută la macaz și, eventual, ceva sperietură pe chipul unui călător. Cornel Grigoriu (că ăsta era numele fotografului) se achita cât se poate de onorabil, aducându-mi poze fără cusur: puteai distinge firele din mustața cutărui prezident și desluși slova hârțoagelor de pe masa grefierului. Pe lângă fotografiile comandate de director, Grigoriu îmi mai aducea una-două, ca „bonus” timid, însoțit de rugămintea „uitați-vă și la astea”. Și abia acolo se putea pipăi vâna de artist autentic a fotografului, dornic nu numai să arate, ci și să sugereze: erau poze „cu idee”, fiecare însemnând începutul posibil al unei mici istorii încă nerostite. Îl revăd pe Grigoriu, după zece ani, într-o postură împlinită și respectată: a deschis mai multe expoziții pe teme culturale, este mereu prezent în paginile presei literare și acum, în ianuarie 2007, oferă dublă surpriză: un vernisaj fastuos la Teatrul „Luceafărul”, plus
albumul editat sub egida Muzeului de literatură. Câteva zeci de portrete color ale condeierilor moldavi, atestând impecabilă execuție tehnică, dar și (mai ales!) fină pătrundere caracterologică: aparentă fragilitate la Mircea A. Diaconu, modestie iscusit arborată de Ana Blandiana, bonomie și temeinicie la Lucian Vasiliu, ridicare ostenită din provincii la Cristian Simionescu, eleganță academică la Al. Zub, erudiție cârcotașă și poznașă la Luca Pițu, necomunicare în duetul Breban-Manolescu, alături de comuniune profundă și subtilă la cuplul C. Ivănescu-M. Ursachi, intemperanță sagace la Al. Dobrescu… ș.a.m.d. În veacul XIX, astfel de fotografii scriitoricești , mai solemne și mai țepene, se orânduiau în jurul unui mentor, unui spiritus rector, sau, în noul limbaj de lemn, unui lider de grup: Alecsandri, Heliade, Macedonski. Portretele lui Grigoriu, fără nici o intenție ierarhizatoare, pot fi interpretate ca grațioase nominalizări pentru contribuția la starea literaturii moldave a momentului, urma venind să hotărască poziția din mijlocul „cozii de păun”. Deși cred că pozele (e democrație!) se vor orândui cuminți și egale una lângă cealaltă, fără a se acorda privilegiul centrului tutelar. Și-or rămâne cei (cele) pe care centrifuga severă a vieții literare nu-i va zburătăci dincolo de ramă…