ARHIMANDRITUL NEONIL BUZILĂ

Mare stareț al Mănăstirii Neamț
(1789-1853)
– Partea a doua
Starețul Neonil, fiind totodată foarte iubitor de carte și dorind să ajute la luminarea călugărilor și a poporului, a zidit în orașul Târgu Neamț o școală publică cu 4 săli de clasă pentru 200 de copii. A mai construit în satul Vânători-Neamț o altă școală publică cu două săli de clasă, înzestrându-le pe amândouă cu mobilierul necesar și cu biblioteci renumite. În ambele școli, copiii învățau gratuit, pe cheltuiala mănăstirii. Iar pentru călugări, a întemeiat în mănăstire o școală monahală în aripa de sud a incintei, încredințând-o învățatului arhimandrit Filaret Scriban. Aici se învățau: Vechiul și Noul Testament, Regulile vieții monahale, Muzica psaltică, Tipicul, Gramatica, Istoria și limbile greacă și slavonă.
Toate ctitoriile starețului Neonil – chilii, biserici, spitale și școli – se păstrează în stare de funcționare până astăzi
Pentru a pune la îndemâna călugărilor învățăturile Sfinților Părinți, starețul Neonil a îmbogățit mult biblioteca Mănăstirii Neamț cu tot felul de manuscrise și cărți patristice și de cult, cum nu era altă bibliotecă în Moldova (O mare parte din această bibliotecă a fost mistuită în incendiul din noiembrie 1862). Pe lângă cărțile care se citeau la chilii, starețul a rânduit să se citească zilnic la biserică și la trapeză din cuvintele Sfinților Părinți.
Cea mai mare operă culturală a starețului Neonil a fost însă tipărirea de cărți. Pentru a satisface setea de cunoaștere duhovnicească a tuturor și pentru a înzestra bisericile și mănăstirile cu cărțile necesare de cult, el a mărit mult tipografia mănăstirii și a înlocuit vechile teascuri de lemn cu altele metalice. Activitatea tipografică era susținută de peste 60 de călugări și frați. Unii traduceau din limba greacă, iar alții turnau litere, culegeau textul, făceau cerneluri naturale, lucrau la teascuri, corectau paginile tipărite, legau cărți în piele de miel sau sculptau chenare și ornamente în lemn de măslin și de păr.
Dragostea pentru Biserică și neam a starețului Neonil 1-a îndemnat și la alte opere de binefacere. Văzând lipsa în care se aflau unele schituri și biserici din Moldova, trimitea peste tot cărți de slujbă și de învățătură ortodoxă în mod gratuit. Milostenia și râvna marelui stareț au trecut până dincolo de hotarele Moldovei, cărțile tipărite în Mănăstirea Neamț ajungând, atât în Țara Românească și Transilvania, cât și în Muntele Athos, Basarabia și Balcani.
Îndată ce a auzit că sute de biserici din Ardeal sunt jefuite și lipsite de cărți de cult, a trimis de mai multe ori peste Carpați călugări cu cărți încărcate în care cu boi, la episcopul Andrei Șaguna. Astfel, milostenia și bunătatea starețului Neonil se făcuseră cunoscute tuturor.
Se spunea despre dânsul că, oricât ar fi fost de ocupat cu grijile de tot felul în mănăstire, nu-și lăsa niciodată pravila și canonul călugăresc. Iar de la Utrenie, Vecernie și Sfânta Liturghie nu lipsea în nici o zi. Ba încă cerceta pe călugări și frați la chilii, la ascultare, la bolniță, la tipografie, la trapeză. Mergea uneori să cerceteze și pe călugării din Secu, din Sihăstria, Sihla, Pocrov, Icoana și din celelalte schituri care erau sub povățuirea sa. Peste tot ajungea și pe toți îi mângâia cu cuvintele sale pline de înțelepciune și blândețe.
În anul 1847, o holeră cumplită a bântuit Țara Moldovei, secerând pe cei lipsiți de ajutor. Atunci mulți se izbăveau de moarte fugind prin mănăstiri. La Mănăstirea Neamț, starețul Neonil a adăpostit în anul acela numeroase familii de orășeni din Iași, dându-le mâncare și chilii. Spun toți că nici unul din călugări și mireni n-a murit de holeră. Cum se îmbolnăvea cineva, starețul îl trimitea să se închine la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, și se vindeca.
Se mai spune despre acest mare stareț că în anul 1846, îmbolnăvindu-se de picioare după neștiutele judecăți ale lui Dumnezeu și fiind nevoit să stea în chilie până la moarte, niciodată n-a cârtit întru inima sa. Ci de acolo, de pe patul suferinței, se străduia să conducă obștea mănăstirii, cu toate schiturile și metoacele sale, care număra până la 600 de călugări. Zilnic veneau la el părinții din consiliu, egumenii, duhovnicii și frații să-i ceară sfat, și nimeni nu ieșea din cuvântul lui.
– … Multă putere în cuvânt
De pe patul suferinței, starețul Neonil nu înceta a sfătui și a învăța pe toți calea mântuirii, atât prin viu grai, cât și prin scris. Căci era înzestrat de Dumnezeu cu multă putere în cuvânt.
– Fraților, zicea el, nu pregetați a vă îndulci de mireasma cea duhovnicească ce iese din florile cele mirositoare ale raiului celui înțelegător, adică din chinurile și durerile, sfinților mucenici și din ostenelile și nevoințele cuvioșilor părinți. Pe acestea, Mireasa lui Kristos cea fără prihană, adică sfânta noastră maică, Biserica Răsăritului, le-a sădit și le-a crescut prin buna- credință, spre a le aduce lui Hristos, Mirelui său cel adevărat, miros de bună mireasmă, pe a căror bună mirosire El foarte mult o iubește după cea zisă: La mireasma mirurilor Tale vom alerga (Cântarea cântărilor, 1,7).
Zicea iarăși:
– Pe florile acestea duhovnicești, adică pe sfinții cei cuprinși în mineiele Bisericii, cu dragoste adevărată să-i cinstim ca pe prietenii lui Dumnezeu. Iar dintre toți, mai cu osebire pe Sfânta Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioară Maria, cu credință și cu bucurie negrăită să o lăudăm, ca pe ceea ce negrăit, prin cuvântul arhanghelului, a zămislit de la Duhul Sfânt pe Fiul și Cuvântul Tatălui Celui fără de început și L-a născut cu trup spre mântuirea noastră, a oamenilor.
Zicea iarăși:
– Fraților, primiți, vă rog, cu creștinească dragoste și râvnă rugăciunile sfinților ce se cinstesc în Biserica dreptmăritoare, că ei sunt mijlocitorii mântuirii noastre întru Împărăția Tatălui Celui veșnic.
Altă dată iarăși învăța, zicând:
– Fraților, datorie avem ca și noi să ne aducem aminte de înnoirile duhovnicești și spre mai bine să ne schimbăm din zi în zi, cât ne aflăm întru această viață prea scurtă.
Zicea starețul Neonil și acestea:
– Să ne înnoim, fraților, dezbrăcându-ne, după cuvântul Apostolului, de omul cel vechi prin pocăință și prin mărturisirea curată, și să ne îmbrăcăm în cel nou prin lucrarea faptelor bune, ca, ieșind din viața aceasta îndreptați și gătiți, după ce se vor strica corturile noastre și după ce iarăși se vor ridica prin glasul trâmbiței celei de apoi, să ne învrednicim a primi rodurile ostenelilor noastre, prăznuind nu o dată în an, ci fără încetare. Nu în corturi și colibe stricăcioase ca evreii, ci în lăcașurile cele nefăcute de mână ale celor întâi-născuți.
Apoi adăuga:
– Să cinstim din tot sufletul pe sfinții cei din fiecare zi și mai ales să ne sârguim, pe cât ne va fi cu putință, spre urmarea petrecerii lor. Că, făcând aceasta, ne vom învrednici a fi moștenitori desfătării celei veșnice și Împărăției cerești în Hristos, Domnul nostru.
Zis-a iarăși starețul Neonil:
– Să cinstim cu adevărată credință pe adevăratul Dumnezeu și Mântuitor al nostru, Iisus Hristos. Lui să-Î aducem, nu flori pământești și stricăcioase ce se veștejesc, ci nestricăcioase și cerești. Adică, pe sfinții mucenici care s-au înroșit în sângele lor ca niște trandafiri prea frumoși. Încă și pe preacuvioșii părinți, cei ce prin sudorile și nevoințele lor și-au înălțat sufletele mai mult decât crinii cei binemirositori.
În toamna anului 1852, marele stareț Neonil, simțindu-și aproape obștescul sfârșit, a încredințat mitropolitului Sofronie Miclescu testamentul său, însoțit de aceste ultime cuvinte:
„Eu mor supărat pe sine-mi că am purtat cu nevrednicie numele unuia dintre Apostolii cei mici ai Domnului. Sfârșind dar până la a doua venire a Domnului toată voroava cu Înalt Preasfinția Voastră și cu tot omul, întreind și împătrind lăcrimioara și nevrednica mea rugăciune ca să nu uitați de mine și de frățimea aceasta. Binecuvântați această călătorie veșnică a mea, iertați-mă, dezlegați-mă și Dumnezeu să ne învrednicească ca să ne vedem cu toții întru împărăția Tatălui Celui veșnic, întru bucuria Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și întru luminarea darului Preasfântului și de viață făcătorului Duh Sfânt. Amin”.
NEONIL, Arhimandrit și stareț al Sfintelor Monastiri Neamțu și Săcul, 1853, octombrie, 13.
După trei zile, starețul Neonil, dând tuturor sărutarea cea mai de pe urmă, a trecut cu pace la veșnica odihnă, fiind înmormântat în pridvorul bisericii.