Arheologie biblică: Moartea și ritualul funerar la evrei

Cele două principii care guvernau trecerea în lumea de dincolo la vechii iudei sunt Kevod Ha-Met (onorarea celor morți) și moartea, văzută ca un fapt natural. Primul principiu are o importanță deosebită, deoarece pentru israeliți corpul trebuia tratat cu respect și grijă, din momentul morții, până în clipa îngropării. Moartea este considerată un proces natural, pentru că face parte din ciclul vieții, iar corpul se reîntoarce în pământ, de acolo de unde a venit. În mod tradițional, corpul se spală pentru îngropare. Acest proces se numește „taharah” adică „purificare” și este îndeplinit de o persoană responsabilă pentru îngrijirea corpului, care spune și rugăciuni pentru iertarea păcatelor celui decedat. Trupul se spală, dar nu se îmbălsămează, pentru că îmbălsămarea este considerarată o violare a tradiției evreiești care împiedică procesul natural de descompunere. Corpul, o dată spălat, este învelit într-o pânză albă de in, numită „tachrichim”, iar ochii și gura trebuie închise. Unii evrei doresc să fie înveșmântați în șalul lor de rugăciune „tallit”, căruia i se taie marginile, pentru a arăta că acest șal nu mai poate fi folosit de o altă persoană. Lipsa ornamentelor și podoabelor, a veșmintelor scumpe face ca persoanele moarte să fie egale în fața morții, indiferent dacă sunt bogate sau sărace.
Tradiția evreiască încurajează simplicitatea îngropăciunii. Se folosește un sicriu simplu din lemn, acoperit, deoarece se consideră că este lipsă de respect ca oamenii să se uite la persoana decedată care nu îi mai poate privi. Lângă trupul persoanei decedate se află în permanență cineva până în momentul îngropăciunii. O lumânare stă aprinsă la capul decedatului și se citesc psalmi.
Serviciul funerar avea loc în sinagogă. Înmormântarea corpului se făcea cât mai repede cu putință. În timpul lui Iisus, înmormântarea avea loc la asfințitul soarelui în ziua morții (ziua iudaică începea la asfințit și se sfârșea la următorul asfințit).
La înmormântare luau parte bocitori, care puteau fi: părinții, soțul sau soția, copiii, care nu purtau haine noi. Bocitorii aruncau pământ în groapă. La mormânt se recita și o rugăciune în amintirea celui mort.
După înmormântare, familia se întorcea acasă pentru Seudat Havraâah – „masă de consolare” dată rudelor, prietenilor și vecinilor. Masa este un simbol al continuării vieții. Înainte de a intra în casă, membrii familiei se spală pe mâini.
O lumânare care arde timp de șapte zile semnifică începutul – „Shiva” – a perioadei de doliu.
Tradiția iudaică împarte perioada de doliu în trei etape successive:
1. „shiva”: prima perioadă a doliului, care ține șapte zile, când cei ce-l plâng pe decedat își întrerup lucrul și stau acasă pentru a primi vizitatori care-i consolează. Prietenii și vecini dau mese și au grijă de sarcinile zilnice ale bocitorilor.
2. „sheloshim”: care înseamnă „30” este perioada când bocitorii se întorc la lucru sau la școală. În timpul acestei perioade, cei care țin doliu nu se rad, nu se tund, nu-și taie unghiile, nu poartă haine curate și nu merg la petreceri.
3. „unsprezece luni”: după ce „sheloshim” ia sfârșit, timp de unsprezece luni, persoanele îndoliate vor recita zilnic din „Kaddish”- rugăciune de slavă adresată lui Dumnezeu.
(Iuliana NIȚĂ)