Are creștinul dreptul la concediu?

Se întâmpla cu mulți ani în urmă, la începutul studenției mele întru cele ale Teologiei. Mă aflam într-o biserică din Iași, la finalul Liturghiei duminicale. Preotul care slujea atunci – și care între timp a trecut la cele veșnice –, era nemulțumit de faptul că se decisese ieșirea sa la pensie (depășise deja vârsta legală) și numirea unui alt preot paroh. Sfinția sa urma să rămână preot slujitor la aceeași parohie, doar că fără atribuții de ordin administrativ, ci îmbisericit ca pensionar. Era un om foarte iubit de comunitate pentru că, în plin regim comunist, nu doar că ținuse biserica deschisă, dar fusese extrem de activ și de prezent în mijlocul enoriașilor. Omenește, era de înțeles durerea lui. Duhovnicește, era greu de digerat faptul că-și exprima nemulțumirea în fața întregii comunități, pe un ton apocaliptic. Din torentul de argumente aduse împotriva deciziei care-l „retrograda” de la funcția de paroh la slujirea de preot îmbisericit, mi-aduc aminte că m-au șocat două: 1) „Unde slujesc doi preoți, dracul e paroh”; 2) „Am auzit că cel care a fost numit aici ca paroh merge vara în concediu. Păi, unde s-a mai văzut ca un preot să meargă în concediu? Voi mă știți bine, eu niciodată nu mi-am luat un concediu”.
Sigur, venerabilul părinte evocat mai sus uitase, dintre multele sentințe care circulă și în mediul bisericesc, taman pe cea care spune că „e plin cimitirul de oameni (care se credeau) de neînlocuit”. Faptul că slujirea a doi sau mai mulți preoți la același altar de parohie implică și ispite, e de înțeles. Dracu-și bagă coada acolo unde știe că poate crea cea mai mare zâzanie. „Bate-voi păstorul și se vor risipi oile” (Marcu 14, 27) poate primi și un adagiu: „Bate-se-vor între ei păstorii și se vor sminti oile”. Atunci când cei împreună slujitori dau dovadă de smerenie și de dragoste între ei, evident, nimic nu poate să-i despartă. Nici măcar satana. Dar dacă ei nu dovedesc astfel de virtuți și nici nu înțeleg că în Biserică totul se face nu de capul nostru, ci este rânduit de Capul ei – adică de Domnul Hristos – să funcționeze ierarhic, nu democratic, atunci da, oricând pot apărea nedorite conflicte.
Pentru mine, deși un novice în ecleziologie, lucrurile erau destul de clare în privința conlucrării preoților și a credincioșilor între ei. Problema concediului la clerici, în special, și la creștini, în general, deschidea însă o discuție puțin mai complexă, cu multe nuanțe. Mi-a luat mulți ani să mă dumiresc ce și cum. Chiar e un păcat să mergi în concediu? Cuvântul vacanță trebuie exilat din vocabularul preoțesc?
E permis concediul în viața unui creștin, mai ales a unui preot? Este. Aș zice că e chiar necesar…
Pe tesaloniceni, Sfântul Apostol Pavel îi atenționa: „rugați-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17). Iar ucenicul său iubit, Timotei, primea, ca episcop, îndemnul: „stăruiește cu timp și fără de timp” (II Timotei 4, 2). Nu putem, așadar, pune nici măcar o secundă între paranteze rugăciunea sau să ne autosuspendăm din statutul de preot (de creștin). A ne lua concediu nu înseamnă a nu ne mai face pravila, a dezlega postul, a sta cu burta la soare în timpul Liturghiei duminicale etc. Avem, însă, două repere în Sfintele Scripturi și în Sfânta Tradiție care ne lămuresc cam în ce fel se poate vorbi, totuși, despre vacanță în termeni creștini.
După ce i-a trimis pe apostoli „doi câte doi și le-a dat putere asupra duhurilor necurate”, aceștia s-au întors „și I-au spus Lui toate câte au făcut și au învățat” (cf. Marcu 6, 7 și 30). Ce credeți că le-a răspuns Mântuitorul? I-a trimis imediat într-o nouă misiune sau le-a dat altceva de lucru? Nu. „El le-a zis: Veniți voi înșivă de o parte, în loc pustiu, și odihniți-vă puțin. Căci mulți erau care veneau și mulți erau care se duceau și nu mai aveau timp nici să mănânce” (Marcu 6, 31). Observați câtă grijă, cât de atent e Domnul cu însoțitorii Săi? Cunoscând, prin asumare, neputința firii omenești, Mântuitorul cunoaște prea bine importanța hranei și a odihnei pentru noi. Mai mult decât atât. Vreo trei secole mai târziu, Sfântul Antonie cel Mare, unul dintre cei mai aspri asceți din istoria Bisericii, explică și necesitatea momentelor de destindere în activitatea ucenicilor, după cum reiese și din următoarea pildă din Patericul egiptean: „Era cineva ce vâna prin pustie dobitoace sălbatice și a văzut pe avva Antonie glumind cu frații și s-a smintit. Iar bătrânul, vrând să-l încredințeze pe el, cum că trebuie câte puțin să se pogoare fraților, i-a zis lui: Pune săgeata în arcul tău și întinde. Și a făcut așa. Și a zis lui: întinde iarăși. Și a întins. Și iarăși i-a zis: întinde. Și a zis lui vânătorul: de îl voi întinde peste măsură, se frânge arcul. Zis-a lui bătrânul: așa și la lucrul lui Dumnezeu, dacă peste măsură vom întinde cu frații, degrab se rup. Deci trebuie, câteodată și câte puțin, a ne pogorî fraților. Acestea auzind vânătorul, s-a umilit. Și mult folosindu-se de la bătrânul, s-a dus”.
E permis concediul în viața unui creștin, mai ales a unui preot? Este. Aș zice că e chiar necesar, mai ales în contextul unei vieți trepidante. Dar el înseamnă doar o suspendare temporară a unor activități cotidiene, nu și a rugăciunii, a postului sau a altor îndatoriri duhovnicești. El presupune odihnă, nu petreceri. În vacanțe căutăm un pic de destindere, iar nu distracție. Pentru o familei creștină, un concediu petrecut cât mai departe de locul în care trăiește este o șansă în plus de a întări comuniunea, de a-și reevalua viața, de a comunica și pe alte subiecte decât pe cele „de uz casnic”.
Când prohodim sufletul ce trece la cele veșnice, cel mai des pomenim cuvântul odihnă. Înseamnă că Raiul poate fi înțeles și ca un soi de concediu perpetuu (dar unde odihna este activă, nu pasivă). Pe pământ fiind, avem șansa de a pregusta din această odihnă, după cum ne încredințează Domnul Hristos: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi”(Matei 11, 28). Încât, adevăratul concediu este nu cel pe care-l luăm anual – bun și acela, ca simbol, ca întărire pe Cale –, ci acela pe care-L luăm în Domnul. El este Odihna inimilor noastre.
(pr. Constantin Sturzu, Doxologia.ro)