ARBORE (II).
Văzând boierii și lăcuitorii țării Moldovei moartea lui Arburie hatmanul, mai apoi și a ficiorilor lui, știind ce bine au avut Ștefan vodă de la dânșii și mai apoi cu ce plată le-au plătit, cu toții s-au întristat de vrăjmășia lui Ștefan vodă, socotind că și ei vor lua acea plată, care au luat și Arbure, cu toții s-au rădicat asupra lui, septevrie șapte zile. Ci nimica nu au folosit, că celui fricos și înspăimat, știindu-și moartea de-a pururea înaintea ochilor, nici un loc de odihnă nu-i, nici inima de război. Și văzând că lui Ștefan vodă i-au venit țara întru ajutor, s-au răsipit printr-alte țări, lăsându-și ocinele și moșiile. Iară pre Costea pârcălabul și pre Ivanco logofătul și pre Sima vistiernicul și pre alții pre mulți i-au prins vii și le-au tăiat capetile în târg, în Roman” [1].
În ciuda faptului că urmașii, pe linie bărbătească, ai lui Luca Arbure sfârșesc sub securea călăului, fetele lui și ale cneaghinei Iuliana, Sofiița, Nastasia, Stanca, Odochia, Maria călugărița, Tudosia, Ana Plăcsoaie și Cheldoaei, scapă cu viață, iar moșiile părintești le moștenesc, prin urice de folosință, încă din vremea lui Petru Rareș, ginerii lui Luca, precum Gavril Trotușan, mare vistier și vameș, comisul Plaxia (Praxia, adică Plăieșul), Grigore Udre sau Toader Turcea,păstrându-și capetele, slujbele domnești și averile. Desigur că Ștefăniță confiscase o parte din moșiile Arbureștilor, așa cum se întâmpla, de regulă, în cazul „hainirii”, adică al trădării de țară și de domn, dar vinovăția lui Luca, pusă la îndoială și în acele vremi, și mai târziu, nu s-a putut solda cu confiscarea brutală și irevocabilă a moșiilor, toate revenind, datorită Anei, jupâneasa comisului Praxia, în folosința familiei, Ana fiind cea care, în aprilie 1523, ceruse lui Ștefăniță Vodă rămășițele pământești ale părintelui ei, pe care, obținându-le, le-a și înhumat creștinește, în ctitoria lui de la Solca Mică, biserica Arbure.
Cum nu a avut copii, fiind „rudă stearpă”, Ana a cedat o parte din moșii surorilor și nepoților ei, în vremea Movileștilor, iar altele au fost înstrăinate ulterior.
În 20 martie 1589, uricul, scris în slavonă (sârbesc), al lui Ieremie Movilă, face un scurt istoric al satului și al moșiei („satul Solca la pârâul Solca, cu mori în Solca, și cu biserică de piatră și cu case de piatră, și cu pomete și cu slatine, și cu izvoare cu pești, cu tot venitul”), pe care moștenitorii lui Luca Arbure, „credincioasa Părasca, fiica Odochiei, nepoata lui Luca Arbure, portar de Suceava, și nepoata Sohiicăi, și Nastasiei și Stancăi, și Maricăi și a Anei, fiicele panului Luca Arbure, portar de Suceava, jupâneasa panului Grigore Udre, și fiica ei, Nastasia, nepoata Odochiei, strănepoata panului Luca Arbure, portar de Suceava, jupâneasa lui Toader Turcea, mare vătaf de Suceava”, le schimbă pe Stănilești-Hotin și pe „500 ughi roșii înaintea întregului sfat”, satul lui Luca Arbure devenind proprietatea mitropolitului Gheorghe Movilă și, ulterior, prin danie, proprietatea mănăstirii Sucevița.
În uric se spune că moșia se moștenește „din ale lor drepte privilegii din uricul de cumpărătură, pe care l-a avut moșul lor, panul Luca Arbure, de la Ștefan cel Bătrân voievod, și din uricul de întărire, pe care l-a avut de la Bogdan și de la alt Ștefan voievod, și din ispisocul de împărțeală ce l-au avut cu rudele lor, când s-au împărțit de Petru voievod, care acel sat anume Solca rămase în partea mai sus-scrisei mătușe lor Ana, fiica panului Luca Arbure; dar, neavând copii din trupul ei, această mătușă a lor mai sus-scrisă, Ana, s-a lăsat de acel sat și l-a dat nepoatei sale, mai sus-zisei Parasca, fiica Odochiei, care a fost fiica panului Luca Arbure, jupâneasa panului Udre, ca să aibă a o pomeni și ca să-i fie ei acel sat, scris mai sus, Solca, ocină și moșie deosebită despre alte rude ale ei” [2].
Din 3 octombrie 1614, satul aparține mănăstirii Solca, din voința ctitorului, sângerosul Ștefan Tomșa al II-lea, care începuse și construise mănăstirea Solca până în 13 martie 1615, când a sfințit-o, înzestrând-o cu sate și moșii încă din 3 octombrie 1614, după ce au „pierit în hiclenie” Vasile Stroici și „alți pribegi” care „s-au sculat… asupra domniei mele”. Ba chiar și satul Solca, pe vatra căruia își va construi mănăstirea, și l-a însușit motivând „cum că Arbure au fost hain, au ucis pre stăpânul său și pentru aceia satul Solca au umblat din mână în mână” [3].
Între anii 1758-1776, se așează pe proprietatea mănăstirii Solca, numită Arbore, preotul Mihai ALEXOVICI din Abrud, Ioan CÂNEPĂ, plugar din Coplean, Gavril LUPU, plugar din Borla, Ion MIHULEAC, plugar din Budești, Ion TRUNCHINEC, plugar din Sălecia, și Dumitru POP din Chintelnic.
[1] GRIGORE URECHE, op. cit.
[2] TEODOR BALAN, Documente bucovinene, vol. I / 1507-1653, Cernăuți 1933, pp. 120-126
[3] VARTOLOMEI MAZEREAN, op. cit., pg. 23