ARBORE – CRONICĂ

Satul Arbore, cumplit lovit de puhoaie, este un adevărat Macondo românesc. „Cronica de la Arbore”, scrisă de Toader Hrib, a cărei primă ediție am publicat-o la „Junimea” în 1971, depune mărturie despre un univers fantastic, în care s-au păstrat tradiții și superstiții mai nicăieri de aflat în zilele noastre. Sonuri bizare, ale unui univers rural închis, profund românesc. Puhoaiele au înecat familia arboreanului Gh. Cotleț: soacra, fiica, soția, nepotul (încă de negăsit). L-am văzut pe Cotlet într-o relatare TV: era nedumerit, prăbușit, resemnat, distrus: voia să-și aducă acasă morții de la morga din Rădăuți – dar unde, că nici casă nu mai avea. A rămas, martoră, doar temelia. Nimeni nu știe că Gheorghe Cotlet este, mai mult ca sigur, unul dintre cei 9 copii ai lui Nistor Cotleț, mort la 13 mai 1969, în vârstă de 55 de ani. Era „poetul satului” Arbore. Versurile i-au fost tipărite în culegeri ale Casei de creație Suceava și prin diferite gazete. De meserie tinichigiu (a meșterit mai toate acoperișurile acum luate de ape) este astfel prezentat în „Cronica de la Arbore”: „Nistor Cotleț a scris atât de frumos un număr mare de poezii, care, în parte, au fost publicate si au primit diferite distincții. Pe Nistor Cotleț îl putem numi poet al satului. Iar moartea lui lasă un mare gol…” Nistor era nepotul lui Toader Hrib, din aceeași stirpe cronicărească și lui i-au fost lăsate, în scris, ultimele dorințe ale întemeietorului Muzeului de la Arbore: „în cazul morții mele sau altei întâmplări neprevăzute (…) să vă prezentați imediat la casa mea, ca nimeni să nu poată încerca să înstrăineze ceva (…) eu bani nu am și (pentru înmormântare, n.n.) veți vinde vaca mea și cu banii veți acoperi cheltuielile (…) Veți lua cu voi și veți păstra cronica familiară (familială, n.n.) împreună cu toate hârtiile ce le am și le veți păstra…” N-a fost să fie așa. Cel de sus l-a luat la el pe Nistor înaintea lui Toader Hrib, care, după cum se vede, se gândea înainte de orice la piesele și documentele din Muzeu. Dacă îi reveneau lui Nistor și, apoi, lui Gheorghe Cotleț, cum sună dorința testamentului, s-ar fi dus pe apa Sâmbetei – adică, a pârâului Clit (Solca). Oricum, Muzeul lui Toader este de multă vreme închis și abandonat, dar, măcar, exponatele au avut șansa să rămână. Ignorate, colbăite, lăcătuite, neluate în seamă, într-un bric-a-brac formidabil de elocvent tocmai prin „neștiințificul” ordonării. Piesă cu piesă, ele zămislesc imaginea unei lumi apuse, în care fantasticul – de aici și referirea la Marquex și Macondo – continuă cu încăpățânare să nu se lase desrădăcinat. Până nu de mult, sătenii din Arbore plăteau solidar serviciile solomonarului: „dacă se apropia o furtună cu ploaie și cu grindină, solomonarul se dezbrăca în pielea goală și descânta și poruncea norilor să meargă spre pădure; întreg poporul, de la vlădică, la opincă, credea în puterea solomonarului…” (din „Cronică”) Acum, babele scăpate cu viață după potop, dau vina pe abandonarea instituției solomonarului! Mai degrabă poartă vina defrișările nesocotite. Pădurea Iaslovățului a fost tăiată încă de prin 1964. Atunci, Moș Toader a cumpărat din banii lui (!) 50.000 de puieți (salcâmi) și, ajutat de elevii școlii, i-a plantat pe coastele primejduite de alunecare. Pădurile rase cu inconștiență în zilele noastre lasă dealurile fără apărare și nasc nefireștile învârtejiri ale norilor. Salcâmii lui Moș Toader constituie o adevărată lecție a înțelegerii conviețuirii corecte cu natura. Muzeul de la Arbore se cuvine redeschis, indiferent sub ce tutelă, iar „Cronica” lui Toader Hrib, recitită și reeditată: „A scrie cât de rău, chiar și lucruri de mică însemnătate, odată și odată cineva poate să le găsească de mare folos,” Așa-i.