Arătări televizate

Un prieten stabilit în străinătate m-a întrebat pe cale electronică de Ion Cristoiu, prin ce canale se mai televizează. I-am zis că nu știu. Apoi m-a întrebat de Stelian Tănase și de Mircea Dinescu. I-am dat același răspuns: nu mai am habar de nici una dintre arătările sus-citate. Dacă te înghesuie interesul pentru ei, pune-ți parabolică la tine, pe casa unde îți este hogeagul.
Eu împlinesc mâine-poimâine doi ani de când nu mă mai uit la posturile românești de televiziune, decât la maxim vreun meci de futbol, și zău dacă regret ceva. Sunt mai vesel și mai sănătos de când nu mai știu prin ce canale își fac veacul alde Cristoiu, Tănase și Dinescu. Pentru ei, ar fi bun un canal Dunăre – Marea Neagră, să facă acolo tocșouri. Mi s-a acrit de toți pelticii, gângavii, fornăiții și rârâiții care au ocupat televiziunile, de unde se screm să-și transmită mesajele către țară. Și pe ce parale o fac!
Căci televiziunile române își ilustrează gustul pentru absurd, desemnând o pleiadă de fonfi, peltici și bolborosiți pentru rolurile principale de pe scena tocșourilor. Temele sunt majore, dar vocile par ale unor împiedicați la limbă, împrumutați parcă din teatrul lui Beckett.
Am mai zis-o, cred: Ion Cristoiu vorbește ca un galoș care înoată prin clisă; Stelian Tănase vorbește de parcă i-ar băga cineva un deget în fund; Valentin Stan vânează octavele unei femei vizitate de frustrări sexuale, iar lui Mircea Dinescu i-ar fi necesară o rezecție de limbă. Mai sunt și alții, dar mă bucur că am început să îi uit.
Se știe că marele orator atenian Demostene era și el un bâlbâit. Dar s-a muncit, vorbind singur, săracul, cu pietricele în gură, până s-a corectat și a ajuns să se laude cu o dicție perfectă. De ce nu exersează și gura strâmbă a lui Ion Cristoiu cu niște pietricele?
Foarte simplu: din dispreț pentru telespectatorul român. Toți cei din specia Cristoiu se cred atâta de deștepți, încât îi doare undeva că lumea face eforturi să descifreze ce le iese lor prin borta gurii.