Prin anii ’50, Departamentul de literatură al Universității din Buenos Aires era condus de Guillermo de Torre, eseist, poet avangardist, dar mai cu seamă critic literar faimos, fiind considerat unul dintre cei mai autorizați comentatori ai literaturii clasice și contemporane de limbă spaniolă. Prestigiul de care se bucura în întreaga Americă de Sud i-a adus și onoranta funcție de consilier al faimoasei edituri „Losada”, calitate în care primește spre lectură proza unui tânăr necunoscut. Respinge romanul fără milă, considerându-l complet lipsit de valoare și-i recomandă cu toată sinceritatea autorului să se apuce de altă meserie. Romanul cu pricina avea să apară cinci ani mai târziu, la altă editură, marcând intrarea columbianului Gabriel Garcia Marquez în rândul muritorilor ce aveau să fie distinși cu Premiul Nobel pentru literatură. Greu de explicat opacitatea lui Torre și totala lipsă de „antene” capabile să sesizeze sclipirile talentului oricât de… anonim; consecința: deși a colaborat cu Borges și Tristan Tzara (!), deși a semnat mai mult de 20 de cărți considerate, la data apariției, fundamentale, bietului Torre i s-a păstrat amintirea în posteritate datorită faptului… că l-a respins pe Marquez.
Biografia lui Marquez este plină de astfel de accidente ce i-au marcat evoluția, dar, fiind vorba despre un caracter dârz și inflexibil, deplin stăpân pe credințele sale și, în consecință, incapabil de trădări și compromisuri, nimic n-a putut clinti traiectoria destinului de pe făgașul ce-l va purta spre culmile gloriei. Fiul telegrafistului din modesta așezare columbiană Aracataca, viitorul Macondo, nu și-a înscris doar numele în lista premiaților cu râvnitul Nobel (listă flagrant inegală, uneori chiar nedreaptă), ci avea să impună o inedită viziune personală asupra meandrelor cunoașterii prin arta literaturii, chemată „să iasă din cheia fotografică, spre a accede la aceea sintetică.” Cartea „Parfumul de guayaba” a fost tradusă, la noi, cu regretabilă întârziere, de aproape 20 de ani, dacă nu cumva ediția apărută relativ recent la Editura „Curtea veche” va fi fost precedată de o tipărirea anterioară de care n-am avut cunoștință. Dar, mai bine mai târziu decât niciodată! Traducerea Mirunei Ionescu este impecabilă; păcat că, ici-colo, o șubrezesc iritante erori de corectură de tipul „colegiu funerar” în loc de… cortegiu. E-o carte de convorbiri cu un prieten al lui Marquez, scriitorul A.P. Mendoza, pe teme dintre cele mai variate: politică, putere, dragoste, faimă și, desigur, literatură.
Se deslușesc convingerile politice ale lui Marquez, adept al unei originale stângi moderate și cunoaștem prietenii statornici ai celui ce a scris „Un veac de singurătate”. Surprize: printre aceștia se numără Fidel Castro, Mitterand, dictatorul Torijos. Oameni iluștri, unii cu imaginea ciobită, alții apăsați de acuze cronicizate și dificil de ignorat – dar odată ce și-au câștigat rangul de prieteni ai romancierului, nimic și nimeni nu-i poate clinti din prețuirea lui caldă și constantă. Dacă nu citeam „Parfumul de guayaba” aș fi rămas pe veci cu încremenita imagine a lui Fidel Castro (căruia i-am fost prezentat la Havana, prin 1970, ca viitor autor al unei cărți despre Cuba – „Din Azore, în Antile”, Junimea, 1971 – nu m-am ales cu altceva decât cu urarea „bon viaje!” prin țară și-atât). Iată revelațiile lui Marques: „Fidel Castro este un cititor vorace, iubitor și cunoscător foarte serios al literaturii bune din toate timpurile și, chiar în momentele cele mai grele, are o carte interesantă la îndemână ca să-și umple orice gol.” Unele manuscrise ale columbianului l-au avut ca prim cititor pe Fidel, iar autorul a ținut seama de observațiile neobișnuitului lector…
Când citești răspunsurile la întrebările lui Mendoza, răspunsuri pline de miez, seriozitate, sinceritate, împăcare liniștită și, mai ales, tulburătoare profunzime, încerci și o anume jenă, fiindcă orice comparație cu starea literaturii noastre și, mai ales, a climatului literar lucind de superficialitate, aroganță și meschinărie, devine umilitoare. Cartea îți redă încrederea în literatură, în demnitatea spiritului și-n caratele condiției umane, fiind împlinită din preaplinul unei experiențe de viață pe cât de tulburătoare, pe atât de pilduitoare. Iar modestia copleșește: „Niciodată, în nici o împrejurare, nu am uitat că în străfundul sufletului meu nu sunt nici mai mult, nici mai puțin decât unul dintre cei 16 fii ai telegrafistului din Aracataca…”
