Aproximpări

Constat că teoria știrbă a asasinării lui Eminescu face noi prozeliți (și unele publicații sucevene au găzduit articole în care chestiunea nu mai este tratată ca ipoteză, ci i se conferă ilicit statut de certitudine). De altfel, condeiele ce tulbură „somnul lin”, încețoșând amintirea poetului și, mai ales, imaginea celor ce l-au ajutat din răsputeri, cu generozitate și devotament exemplar, nu-s încercate măcar de bănuiala vreunei îndoieli. Cu nonșalanță, se practică zig-zagul printre documente, luându-se în considerare doar cele cât de cât favorabile tezei și trecându-se sub tăcere fapte și date de istorie literară care, prin simplă citare, ar coborî în ridicol eșafodajul de târzie ficțiune polițienească. Apetitul pentru scandal, cultivat statornic de anumite tabloide și televiziuni de nișă, așază în același plan destinul poetului cu acela al eroilor de serial XXN – cu deosebire că epopeile Elodiilor, aparținând istoriei foarte recente, sunt lăsate, logic, sub semnul ipoteticului, în vreme ce „crime” de acum un secol și mai bine sunt „lămurite” la modul imperativ, cu acel ritos „dixit” al suficienței.
De unde să cunoaștem cu atâta certitudine circumstanțele amănunțite ale morții lui Eminescu, câtă vreme n-am izbutit până acum să aflăm cu exactitate barem… unde și când s-a născut? Fie și pentru a sublinia gradul de precauție cu care istoria literară se cuvine să opereze în zona biografiei clasicilor (nici data nașterii lui Creangă nu-i deasupra îndoielilor!), deschidem o paranteză ce s-ar putea intitula „Când și unde s-a născut Eminescu?” Răspunsul oficializat vine imediat: 15 ianuarie 1850, la Botoșani. Așa scrie și pe piatra mormântului de la Bellu, în conformitate cu „Metrica de nașteri și botezuri” a Bisericii „Uspenia” din Botoșani. În ce ne privește, avem îndoieli. Mai întâi și-întâi fiindcă însuși tatăl poetului, căminarul Gheorghe Eminovici, însemna pe o veche Psaltire data nașterii fiecărui fiu ori fiice, și a scris cu mâna lui: „Astăzi, 20 Dechemvrie anul 1849, la patru ceasuri și cinci-spre-zece minute evropenești s-a născut fiul nostru Mihai”
Chiar tatăl poetului să nu știe când i s-au născut copiii? Și de ce să inventeze o altă dată? Maiorescu preia informația din Psaltirea de la Ipotești și, în Prefața ediției a IV-a a poeziilor lui Eminescu, scrie: „născut la 20 decembrie 1849, în satul Ipotești, lângă Botoșani.” În unicul număr al publicației „Eminescu”, dedicată dezvelirii bustului de la Dumbrăveni, citim: „Mihai a văzut lumina zilei în satul Dumbrăveni, jud. Botoșani, la anul 1848, luna noiembrie 8.” Pe fila Registrului Societății „Junimea”, Eminescu și-ar fi notat cu mână proprie, la nr. 50, între numele lui Catargi Calimah și Gheorghe Panu, datele personale: „născut la 20 decembrie 1849, în Botoșani.” (Am cercetat originalul: n-are cum fi „mână proprie”, câtă vreme aproape întregul tabel, până la nr. 101, prezintă caligrafie unică, străină ductului eminescian – dar, oricum, este o informație de prim rang.) În fine, Registrul Matricol al Gimnaziului din Cernăuți aduce o cu totul altă informație: „1849, 14 decembrie.”
Călinescu reține și impune data de 15 ianuarie 1850 – de unde se vede că, paradoxal, până la urmă au fost respinse tocmai mărturiile cele mai autorizate, ale poetului și ale tatălui său! Avem, așadar, trei posibile locuri ale nașterii (Dumbrăveni, Ipotești, Botoșani), trei ani diferiți (1848, 1849, 1850) și patru zile diferite (15 ianuarie, 8 noiembrie, 14 decembrie, 20 decembrie). Nu văd cum ar mai putea istoria literară, de acum înainte, să mai afle miraculosul document inedit care să lămurească fără dubii legitima întrebare privind data și locul nașterii lui Eminescu. La a-toate-știutorii ce au înfiripat din cuțite și pahară dosarul „asasinării” poetului ne vom referi în tableta următoare.
P.S.
Interesantă și pe deplin acceptabilă opinia dlui Traian Ungureanu, care, pe blogul său, scrie că Traian Băsescu este „fondatorul optimismului românesc” și a instaurat, la noi, „stilul de gândire anti-depresiv”. Cu o adăugire: analizele FMI au stabilit că România este singura țară din Europa din care, în ultimii doi ani, a dispărut optimismul. Și că românii sunt „cei mai pesimiști europeni”. Ceea ce nu contrazice afirmațiile dlui Ungureanu. Dimpotrivă.