Aproximații (2)

Care-i principala teză „revizionistă” a adepților ideii suprimării lui Eminescu printr-un asasinat patronat de… Maiorescu? Poetul n-ar fi fost niciodată bolnav, cu atât mai puțin nebun; pentru a-l reduce la tăcere pe gazetarul Eminescu, inamicii politici i-ar fi inventat rătăcirea minții, obligându-l apoi la invalidantul tratament cu mercur (care, de fapt, se aplica pretutindeni în Europa pentru anumite ulcerații).
Va trebui, spre a lămuri cât de cât lucrurile, să cităm și din documente referitoare la situații mai delicate, de regulă ocolite public, dar cutezăm s-o facem pentru necesara restabilire a adevărului. Efectul indirect al victimizării poetului se înscrie, cu sau fără premeditare, în trendul receptării naționalist-festiviste: geniul pe care românii nu l-au înțeles niciodată a fost răpus de o societate obtuză, tenebroasă și vindicativă, panașul de merite al poetului urmând a fi întregit și cu virtutea medaliabilă de militant căzut la datorie. De tot… prisoselnică, fiindcă statura (și statuia) lui Eminescu n-au nevoie de post-rotunjiri și poleiri suplimentare, mai ales izvodite din șubrede construcții detectivistice tip „Enigma”. Din păcate, alienarea poetului n-a fost o invenție a adversarilor, ci realitate crudă, explicabilă, între altele, și prin ereditatea încărcată a eminovicilor. Mihai a(r) fi avut zece frați, dintre care Ruxandra, Maria și Vasile au răposat „de timpuriu” (Călinescu), Neculai s-a sinucis în 1884 cu „semne de șubrezire a intelectului”, Șerban a murit nebun, într-un ospiciu din Berlin (Charité, 1874), Ilie, student, decedează de tânăr, Harieta era schiloadă… Eminescu însuși este, din când în când, conștient de propria-i infirmitate.
Recitite cu atenție, scrisorile poetului sunt revelatoare. „Eram singur, bolnav și lipsit de cugetare” – îi scrie Harietei încă în 1874; leit-motivul „durerilor de cap” revine ades în corespondența cu Veronica; lui Chibici i se confesează cu amărăciune: „Nu sunt deloc în stare să-mi dau seama de boala cumplită prin care am trecut și nici modul în care am fost internat aici, în ospiciul de alienați!” (Döbling, 1884); lui Maiorescu îi mărturisește că „Amintirea stării mele din trecut e foarte slabă, încât pe mine însumi mă miră lungimea timpului în decursul căruia nu mi-am putut da seama de nimic”; sănătatea îi „scârțâie ca o moară de mult stricată, ba poate chiar ireparabil” (către Chibici Râvneanu, 1884); lui Morțun și Corneliei Emilian îi cere scuze pentru că „îndelungata boală de care am suferit” l-a împiedicat să răspundă la scrisori. Astfel de referiri se pot cita din belșug și-s întinse de-a lungul unei perioade de timp relativ lungă. Cei doi profesori-medici ai ospiciului austriac, Obersteiner și Leidesdorf, aflați, desigur, deasupra oricărei suspiciuni de… complot criminal, relatează frecvent că „el nu-și poate încă da seama asupra stării prin care a trecut.”
Semnele publice ale alienării au fost prea numeroase și încercarea de a le evoca acum și aici ne-ar așeza prea de tot în preajma penibilului. Un prim semn l-a dat în casa lui Maiorescu (1883); criticul nu poate fi bănuit, Doamne ferește, de… trișare regizorală, câtă vreme la prânzul cu pricina mai erau, ca invitați deveniți martori, ministrul american Schyber, apoi Gane, Negruzzi cu soția, Aneta Rosetti ș.a. Cu toții au trebuit să asculte perorația „nenaturală” și excitată a poetului ce voia „chiar acum” să se călugărească fără a pleca din București și să învețe musai limba… albaneză. Peste numai o lună, Maiorescu avea să primească știutul bilet de la dna Slavici: „Eminescu a înnebunit, vă rog faceți ceva…” În 1887, Harieta îi scrie Corneliei Emilian: „Bietul Mihai, a ajuns în starea cea mai teribilă care poate să fie. Numai pe mine mă cunoaște, ieri a avut o furie îngrozitoare.” Să consideri că rudele și martorii consternați, listă la care se cuvin adăugate numele prietenilor statornici, apoi șirul lung de medici români și străini, au fost cu toții implicați într-un complot odios, spre a declara nebun un om deplin întreg la minte, este o prostie cât casa. Alienarea lui Eminescu a fost, pe cât de tristă și nedreaptă, pe atât de reală și n-are cum și de ce afecta prețuirea pentru o operă unică, ce așează temeinic, la loc onorant, scrisul românesc printre literaturile Europei.
La urma urmei, Lenau a murit cu același diagnostic și-n același ospiciu în care a fost internat și Eminescu. Nimănui nu i-a trecut prin cap, cel puțin până acum, să lanseze teoria asasinării bănățeanului Lenau. Care, în ultima sa poezie deplângea ingratitudinea unui destin similar cu acela al lui Eminescu:„O putere oarbă, ceas de ceas / Ne poartă-n drum mereu, ca pe-un ulcior / crăpat, în care apa ce-a rămas / Prin fundul spart se scurge-ncetișor…”