Aproximări (3)

„În relația cu Eminescu, Maiorescu a călcat în picioare toate regulile, de la cele morale, până la cele penale (…) afirmăm cu tristețe faptul că nu s-ar fi ajuns la distrugerea fizică a lui Eminescu, dacă n-ar fi existat și motive strict personale care să-l facă pe Maiorescu să meargă până la crimă” – scrie fără să-i tremure pixul Ion Spânu, autorul eseului „De ce îl ura Maiorescu pe Eminescu?” Se pare că nu-i vorba de un veleitar scandalagiu și neinformat, ci de un autor totuși deprins cu rigorile cercetării de istorie literară, care se pricepe „să stoarcă” documentul, scrie fluent și „combate” (pentru cei neinițiați) convingător. La întrebarea moromețiană „pă ce te bazezi?”, vid absolut. Spânu evocă mai întâi antipatia ce i-o purta Maiorescu Veronicăi Micle: „Maiorescu n-a suportat-o niciodată pe Veronica Micle și a făcut tot ce i-a stat în putință s-o despartă de Eminescu.” Chiar așa-i. Omenește, cât se poate de explicabil: În 1864, când Veronica avea doar 14 ani, a apărut ca principal martor în procesul intentat lui Maiorescu pentru „imoralitate”.
Dar logica elementară ne-ar îndreptăți să credem că disprețul pentru „puțin onorabila doamnă Micle” și strădania s-o țină departe de Eminescu ar pune în evidență mai degrabă un comportament patern, de proteguire îngrijorată și nicidecum un aiuristic mobil de… crimă! I.E. Torouțiu scrie (În cartea din 1933 „Studii și documente literare”, pag. XLVI) că „Junimea întreagă, în frunte cu Titu Maiorescu, devine o singură familie îngrijorată de soarta celui mai iubit, celui mai valoros membru al ei.” Gesturile de sprijin mai mult decât camaraderesc întreprinse de „Junimea” in corpore și de Maiorescu în special n-au avut și n-au să aibă vreodată egal în istora relațiilor inter-umane din breasla oamenilor scrisului! Cu formația sa tipic nemțească, mentorul „Junimii” n-a excelat niciodată în drăgălășenii, firitiseli și declarații dulcege; pandantul faptei îl situează taman la polul opus
. Cine citește fără „ira et studio” consistentul schimb de epistole dintre Eminescu și Maiorescu n-are cum să nu constate formidabila generozitate, rigoarea gestului concret și sprijinul, practic, nemărginit cu care s-a vegheat asupra destinului poetului. Călinescu spune: „Purtarea lui Maiorescu a fost admirabilă în toată această parte tristă a vieții lui Eminescu.” Spânu zice ba: „Maiorescu, în public, nu contenea să caute cuvinte sforăitoare despre Eminescu, iar în intimitate îl disprețuia profund.” Disprețuia, adică, și poezia lui Eminescu? Trebuie să fii repetent nu la română, ci la bună credință ca să susții asemenea enormitate! Un alt motiv al uciderii poetului l-a constituit… gelozia lui Maiorescu: cumnata sa, Mite Kremnitz, ar fi înfiripat o idilă cu Eminescu. Nu i-a dedicat el poezia-bijuterie „Atât de fragedă”? („Abia atingi covorul moale / Mătasea sună sub picior…”)? Păi cu atât mai mult ar fi avut motiv Maiorescu să încurajeze relația cu Veronica, mai ales că se petrecuse și decesul profesorului Micle. Iată însă că, din nou în pofida logicii, procedează invers. Evocarea „Amintiri fugare despre M. Eminescu”, scrisă cu delicatețe și sinceritatea de Mite, aduce o tristă (dar necesară) precizare: „dulcea mamă” de la Ipotești împlinește tabloul familiei tarate, răposând de același lues ereditar. Amănuntul i l-a destăinuit soțul, doctorul Kremnitz, care l-a avut „în căutare” și pe căminarul Eminovici.
Poate că Lovinescu are dreptate când, în cunoscutul său roman, sugerează că nici Mite, nici Veronica nu l-au iubit pe omul Eminescu, ci gloria lui, „încântate să intre în nemurire în umbra celui mai mare poet al românilor.” Greu de spus dac-o fi fost așa sau altfel.
Oricum, relația cu cele două femei n-are cum avea vreo legătură cu scenariul inventat al odiosului asasinat. Nu încape nici o îndoială că Mihai își rătăcise mințile. Sunt zeci de mărturii incontestabile, numai că Spânu le ignoră pur și simplu. Ba îl mai și acuză pe Maiorescu că „n-a avut nici o ezitare să-l interneze (pe Eminescu, n.n.) la casa de nebuni”. Dar unde să-l fi dus, la Prefectură? A fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu (1883), la Ober-Döbling, în Austria, l-au consultat medicii din Viena și de la Hall, a fost pacient la Ospiciul de la Neamț, la cel al Spitalului „Spiridon” din Botoșani (1887), la „Mărcuța” (1889), la „Caritas”, din nou la Sanatoriul Șuțu… Vreme de șase ani consultat și tratat, în afara spitalelor, de alți medici deasupra oricărei bănuieli – un om perfect sănătos? Hai că-i prea de tot!