APROAPELE NOSTRU

Și astăzi ca și în timpul Mântuitorului noțiunea de „aproape al nostru” trebuie explicată pentru a fi înțeleasă, mai ales de aspiranții la mântuire. În fața schimbărilor la care este supusă societatea, deschiderea sufletului față de semen se realizează tot mai rar. Binele, de cele mai multe ori aparent, este „trâmbițat” spre a fi răsplătit (cel puțin cu laude). Fapta bună dezinteresată, care este rodul unei bogății sufletești, este neînțeleasă și chiar condamnată. Egoismul, separatismul, tensiunea dintre oameni, lipsa convergenței de opinii, intoleranța, nesinceritatea, fățărnicia, dualitatea, într-un cuvânt, răutatea care se manifestă tot mai accentuat sunt consecințe ale modului defectuos de a-l vedea pe cel de lângă noi. Semenul nostru, egalul nostru, cel ca și noi, devine o ființă oarecare, inferiorul nostru, contracandidatul nostru, dușmanul, vrăjmașul nostru, sau doar cel de care avem nevoie. Ce tristă realitate, cât de primejdioasă în fața perspectivei eshatologice!
Domnul Iisus Hristos ne descoperă sensul creștin al aproapelui într-o frumoasă parabolă cuprinsă în Evanghelia ce se citește în Duminica a XXV-a după Rusalii,în cadrul slujbei Sfintei Liturghii (Lc. 10, 25-37), parabolă cu titlul: „Pilda Samarineanului milostiv”( vezi Calendarul creștin-ortodox). (Această pericopă evanghelică se citește și în cadrul slujbei Sfântului Maslu ce se săvârșește la căpătâiul bolnavului în prezența „bunilor samarineni” ce sunt solidari cu suferința acestuia). Concluzia acestei parabole este că mântuirea este condiționată de iubirea ce i se cuvine adusă lui Dumnezeu și care trebuie revărsată și față de semeni. Această concluzie constituie un răspuns pe care Domnul Iisus îl dă unui tâlcuitor de cărți sfinte vechi-testamentare, în legătură cu identitatea aproapelui său. (Pentru iudeu noțiunea de aproape se restrângea la cel de aceeași religie).
Cuprinsul pe scurt al acestei parabole este următorul: pe drumul ce cobora de la Ierusalim la Ierihon, un călător a fost tâlhărit și rănit de răufăcători, starea lui fiind deosebit de gravă, căci zăcea „aproape mort”. Doi slujitori ai templului, care ar fi trebuit să fie pildă de iubire concretă a aproapelui lor iudeu, s-au dovedit a fi doar cunoscători ai poruncii iubirii și nu împlinitori, nu trăitori ai acesteia. Din păcate realitatea cotidiană ține să demonstreze că și noi, mulți dintre cei ce suntem creștini ne asemănăm lor (spre exemplu să analizăm atitudinea noastră față de cei ce zac aproape morți duhovnicește, răniți de patimi sau de necazurile vieții). Ceea ce ar fi trebuit să facă cei doi „drept-credincioși” iudei, a făcut însă, cineva de la care nimeni nu s-ar fi așteptat: un samarinean, un om disprețuit, culmea, pentru că nu era considerat aproapele iudeului. Făcându-i-se milă de cel rănit acesta a făcut tot ce știa el și tot ce putea el ca să-l salveze. Mila, omenia, bunătatea au sfărâmat barierele etnice, religioase și politice care îi separau pe cei doi. Samarineanul a văzut în cel suferind un om ca și el și l-a tratat ca pe un egal, ca pe un apropiat de inima lui bună. Vrednic model de urmat acest samarinean fără nume, dar cunoscut de Dumnezeu ! Aproapele celui ce căzuse între tâlhari s-a dovedit a fi cel milos, iar mila este o formă de manifestare a iubirii sincere. Ca pe un aproape al nostru trebuie să-l vedem pe tot omul ce poartă în el chipul lui Dumnezeu și care ca și tine este invitat la ospățul ceresc.
În realitate avem nevoie de mult ajutor divin pentru a ne iubii semenii. În sensul mistic al parabolei Sfinții Părinți ne arată că orice om care–și coboară haina luminoasă a Botezului în tina păcatului ajunge „aproape mort”(desigur se vorbește nu atât despre o moarte trupească, ci despre o împietrire duhovnicească, care are consecințe mult mai grave). Bunul Samarinean Hristos, care are o iubire de oameni negrăită, coboară la noi cei răniți, tămăduindu-ne rănile, apoi ne încredințează Hanului dumnezeiesc-Bisericii, îndatorându-l pe hangiul sacerdot-preotul, să poarte grijă de el, făgăduindu-i că la întoarcerea Sa (la Parusie), îi v-a răsplăti slujirea.
Concluzia care se desprinde din „Pilda Samarineanului milostiv” și din sumara observare a relațiilor interumane din societatea noastră este că adevărații răniți de boala egocentrismului suntem noi cei ce vorbim atât de frumos de iubirea între semeni, dar care nu ne suntem apropiați unii altora. Să stăruim în rugăciune ca Domnul Hristos să ne găsească în rătăcirea noastră, să ne tămăduiască rănile și să ne încredințeze Bisericii Sale pentru a ne întări.
(Preot Dan Gheorghiță)