„Aproape sau cât mai departe …”

S-a glosat abundent pe tema interferențelor dintre poezie și pictură iar autoritatea formulei „ut pictura poesis” a făcut o glorioasă carieră. Dacă am insista, am putea adăuga și muzica acestui celebru binom și am beneficia astfel de o triadă și sugera o realitate artistică sincronică. Într-un anume fel, chiar așa se și întâmplă în cazul evenimentului de la Galeria de Artă a Muzeului din Vaslui unde un poet, Romeo Săndulescu, și un pictor, Vasile Siminiuc, s-au întâlnit în spațiul complementarității culturale. Rezultatul? O fertilă stare de dialog, de efervescență artistică remarcabilă și un impact emoțional de excepție. Ar mai fi de adăugat că relația pictură și poezie a fost insurgent experimentată în spațiul de creație al avangardei românești unde un Victor Braunner și Ion Vinea lansau conceptul de picto-poezie. Poetul Romeo Săndulescu, consul general al României la Cernăuți, izbutește în volumul „Aproape sau cît mai departe” un demers artistic substanțial, prin tensiune emoțională și luciditate istorică, portretul sentimentului său față de realitățile de ieri și de azi ale vechiului și luminatului, de prezența marilor umbre, oraș românesc. Notele de jurnal liric sugerează melancolii și tristeți, speranțe și afective recuperări ale unui trecut imposibil de evitat sau uitat. Flanările poetului prin vechiul burg multicultural și multietnic, unde straturi succesive de cultură și civilizație au impus pecetea firească a românității, îi permit raportări la o aură a vremurilor de altădată, dar și la prezentul vremelnic. Ca orice poet înzestrat cu capacitatea de a visa colorat, face din materia visului culori pentru tușele subtile ale unor acuarele spontane și delicate. Își imaginează gloria defunctă a unei așezări cu stil, promenadele elegante ale ofițerilor și frumoaselor timpului, recompune ca într-o spontană compoziție atmosfera elevată a locului. Rotirea anotimpurilor generează în planul naturii sugestive schimbări de decor iar meteosensibilitatea îl face să tresară și să se crispeze la frigul istoriei. Caută, cu inspirație autentică, urme ale strămoșilor și le identifică în casele unde se mai păstrează memoria românească, Aron Pumnul, Eminescu fiind punctele fixe marcate de coloanele de fum ale existenței lor. Farmecul locurilor din Bucovina impune consemnări poetice, vibrații unde pragul dintre senzație și gândirea istorică se conjugă în poeme de o remarcabilă tandrețe. Fibra poetică a lui Romeo Săndulescu este aceea a unui artist menit să vadă în ordine estetică frumusețea, în cea morală adevărul… Dacă poetul vede în culorile timpului, pictorul Vasile Siminiuc percepe realitatea în dimensiunea ei istorică. Semnele picturii sau graficii lui se revendică în viziunile lui Nicolae Densușeanu în a lui „Dacie preistorică” și reface din perspectivă modernă vocile vechilor civilizații megalitice, neolitice și nu ezită să construiască în spiritul urban al Sucevei de altădată. Cel mai adesea inspirat, pictorul asociază idoli cucutenieni cu alte semne ale arhaității și are ambiția de a le readuce în prim planul atenției cu speranța unui veritabil memento. Semnele zodiacale, plastice și sugestive în simbolica lor, conferă imaginilor un aer de permanent mister. Devorarea acestor sensuri ascunse aparține privitorului care trebuie să facă efortul de imaginație presupus de un veritabil dialog cu semnificația adâncă a unei protoistorii care ne trimite încă semnale. Viziunea lui Vasile Siminiuc se bazează pe o strategie a recuperării unui trecut utopic și aureolarea lui prin memorie culturală. Desenează portretul Sucevei interbelice și face din pitoresc o ipoteză de lucru. Are tușă fermă și potrivită în pictură, grație ș rafinament în acuarele pigmentate cu traseele delicate ale tușului. Poezia lui Romeo Săndulescu și pictura lui Vasile Siminiuc, reunite sub aceeași cupolă, iată încă o dovadă că cei vechi aveau dreptate atunci când au impus formula valabilă și astăzi: “ut pictura poesis…”.
Valentin CIUCĂ / Suceava 28 iulie 2006.