Apocalipsa de la film la realitate

Avem în față un subiect dur care naște pasiuni, emoții și teamă și care este, paradoxal, tratat cu rezervă de teologie. Marea dilemă a sfârșitului vremurilor a fost una din temerile care au însoțit umanitatea în complicata sa istorie. Au fost epoci în care invaziile barbare, calamitățile sau războaiele prelungite au creat atmosfera unor adevărate Apocalipse în mișcare, care au născut spaime ce încă mai subzistă în mentalul colectiv. Nici noi nu suntem ocoliți. Până nu demult asistam aproape în fiecare an la apariția unor date fatale, care prevedeau sfârșitul lumii și care, bine ambalate comercial, pot fi rentabil speculate. Totdeauna a vinde frică a fost o întreprindere extrem de profitabilă, dar complet lipsită de morală. Astăzi, abrupta epidemie de coronavirus care a cuprins întreaga lume și a schimbat complet cursul vieții noastre ne duce cu gândul tot mai mult la taina sfârșitului. Apocalipsa este subiectul exploatat intens de industria filmului și de literatură și care a alimentat cu spaimă multe generații, fără a-și descoperi toate înțelesurile. Pentru o bună orientare trebuie să știm că însuși termenul de Apocalipsă înseamnă acțiunea de a da la o parte vălul care acoperă tainele lui Dumnezeu. De aceea, orice încercare de a o înțelege pe deplin, ca fenomen care marchează tensiunile dintre Biserică și lume și până la urmă confruntarea finală dintre bine și rău, este sortită eșecului. La fel cum a sta în mod excesiv asupra unor calcule sau previziuni înseamnă a trăda sensul însuși al Apocalipsei, care rămâne o taină știută doar de Dumnezeu.
În fața unei taine nu putem decât să ne punem întrebarea: Care este locul nostru în ea și ce relevanță are ea pentru noi? Apocalipsa a încetat de mult timp să fie percepută ca o taină, ci este proclamată cu tărie de grupuri alarmiste și promovată obsesiv de industria filmului, care încearcă în mod subtil să ne acomodeze cu ideea unui dezastru iminent. Apocalipsa cinematografică este redusă la dezastru, la sfârșitul civilizației, la supraviețuire și la câteva palide orizonturi de speranță în care se regăsesc insule de umanitate constrânse să ia totul de la capăt. O statistică a filmelor cu subiect apocaliptic ne arată nu doar un interes constant pentru această temă, ci și o pedagogie subtilă a celor care produc astfel de scenarii.
Dacă în anii ‘50 ai secolului trecut frecvența acestor producții cinematografice era în medie de un film pe an, în deceniul al doilea al veacului nostru media este de cinci-șase filme pe an. Concluzia acestei abordări este că deznodământul tragic al civilizației este iminent și că Apocalipsa deja a început ca o dezlănțuire a haosului. Totul se consumă exclusiv din perspectiva cataclismelor, a invaziei, a pandemiilor, a distrugerilor ireversibile sau a meteorologiei scăpate de sub control. La modul discret ni se sugerează că omul trebuie să intre în stare defensivă, pregătindu-se pentru supraviețuire și pentru șocul dur al reîntoarcerii la primitivism. Pornind de la faptul că filmul este o parabolă, nu putem să nu recunoaștem că toate aceste producții exprimă și un anume sentiment de culpă al omului față de natura pe care în mod irațional a distrus-o și care acum se răzbună, dar și față de relațiile interumane la fel de toxice și problematice.
O serie de episoade intitulate sugestiv After human prezintă Apocalipsa ca pe o răzbunare a naturii, care, după dispariția oamenilor, recucerește lumea, sărbătorind o stranie victorie și supraviețuire tocmai împotriva celui care este chemat să o înnobileze, omul. În această logică nu ne rămâne altceva decât să ne pregătim pentru un plonjon în primitivism, în tribalism, în anarhie și în lipsa de autoritate, toate fiind contabilizate ca eșecuri ale civilizației noastre, pe care îndelung o idolatrizăm și care va sfârși în mod absurd. Dacă ar fi limitată la durere și dezastru, Apocalipsa ar contraveni însăși logicii divine. Știm că sfârșitul va veni, știm și semnele, dar mai știm că nu la acest final tragic se limitează totul. Pentru primii creștini, sfârșitul lumii era garanția că Domnul va veni și va scurta zilele. Atunci, bucuria reîntâlnirii copleșea sentimentul de teamă ce însoțește orice sfârșit. Din această perspectivă, însăși noțiunea de criză pe care o exploatăm astăzi până la refuz nu înseamnă altceva decât comprimarea timpului, o criză care ne apropie de măsura timpurilor apocaliptice. Nu de puține ori trăim cu ispita de a cunoaște marele sfârșit al lumii, dar uităm cu desăvârșire că micul sfârșit al fiecăruia este mult mai aproape de noi.
De aceea, preocuparea noastră trebuie să depășească grija și teama necreștină și să urmărească felul în care vom trece peste această mică Apocalipsă personală, care nu este un sfârșit, ci un început. În calitate de creștini, nu sfârșitul trebuie să ne preocupe, ci realitatea care este dincolo și care dă sens oricăror încercări și suferințe. Mai știm și că nu ne vom putea împotrivi Apocalipsei și că nu o vom putea în nici un fel opri, ea fiind hotărâtă de Dumnezeu. Cu toate acestea, e în puterea noastră să o trecem fără să ne pierdem sufletul sau fără să ne vindem aproapele, așa cum inspirat se exprima Mitropolitul Bartolomeu Anania. Pentru un creștin însă, nu Apocalipsa este importantă, ci eshatologia, momentul cel mai din urmă al existenței, care dă de fapt măsură sfârșitului și valoare oricărei vieți. Cred că aceasta trebuie să fie conștiința fiecăruia, care trebuie să privească dincolo, spre acest orizont al eshatologiei, unde toate se împlinesc și capătă acea strălucire sfințitoare pe care Dumnezeu o oferă lucrurilor dintru început. Ar contrazice însăși iubirea divină dacă Dumnezeu S-ar limita la a încheia lumea printr-o Apocalipsă. Mesajul reconfortant al Apocalipsei este acela că, în ciuda devastatoarelor ofensive ale răului și ale bolilor, binele suprem va triumfa, iar la orizontul acestor catastrofe și dureri se întrezăresc cerul nou și pământul nou. Spre noul de dincolo trebuie să privim cu încredere și răbdare.
(Pr. Bogdan Ivanov , Ziarul Lumina)