Suceava - Profil urban

”Ape curgătoare și fântâni cu apă rece”



Sacaua de la Secţia de Etnografie a Complexului Muzeal Bucovina
Sacaua de la Secţia de Etnografie a Complexului Muzeal Bucovina

Cu siguranță că atunci când și-au ales locul pentru a se așeza în această zonă, cei dintâi locuitori au avut în vedere, între factorii determinanți, și faptul că terenul, ușor înclinat al platoului pe care s-a configurat așezarea, era protejat și alimentat din trei părți de surse de apă: râul Suceava și cele două pârâuri denumite Areni și Șcheia. Constituirea așezării (și dezvoltarea ei ulterioară) a depins vital de alimentarea cu apă.
“Locul cel mai bun care se poate afla”, cu “ape dulci și curate”
Călătorii străini care au trecut prin Suceava remarcau că așezarea, amplasată „pe un podiș înalt”, și-a găsit „locul cel mai bun care se poate afla”, beneficiind de o climă temperată și de „ape dulci și curate”. Este sugestiv faptul că cea mai veche imagine a Sucevei, care a fost identificată pe o cahlă din sec. al XV-lea (cahlă nesmălțuită, descoperită într-o locuință din apropierea Curții Domnești) redă cu destulă acuratețe, prezentând un peisaj specific de curte medievală, o grădină cu pomi și cu flori, dar și o fântână, semn că apa nu lipsea din incintă. Și Cetatea de Scaun a Sucevei a fost alimentată cu apă dintr-un bazin (așa zisa „cisternă” descoperită în curtea interioară a cetății de către Karl Adolf Romstorfer ) sau dintr-o fântână, cercetările arheologice de pe platou scoțând ulterior la iveală și fragmente de conducte ceramice (olane din lut ars), cu o anume orientare, care susțin ipoteza că cetatea a fost alimentată cu apă atât din partea de nord-est, dinspre Lisaura și Ipotești, cât și dinspre Dealul Tătărașilor.
Șipote, fântâni și sacagii
Nucleul de concentrare a populației din perimetrul vechii vetre a urbei avea ca sursă principală de apă pârâul Șipotului, pe care, mai târziu (la 1626), era menționat ca fiind amenajat râmnicul (heleșteul) Mitropoliei. În zona Curții Domnești (unde misionarul catolic Pietro Baksic spunea, atunci când a vizitat Suceava, la 1641, că “se află acolo multe ape curgătoare și fântâni cu apă rece”) s-au descoperit și câteva rigole pentru scurgerea apei, care fac dovada unei preocupări pentru asigurarea salubrizării în vatra orașului. Una dintre rigole pornea de la Curtea Domnească spre pârâul Șipot și avea o serie de ramificații care veneau dinspre anexele palatului. Concluzia este că, în evul mediu, această zonă de locuire dispunea și de o rețea de canalizare. Documentele pomenesc de existența unei „fântâni domnești” (ce se afla lângă „baia turcească”), fântână care se va numi apoi Fântâna Mitropoliei, fiind menționate, în perimetrul urbei, și alte asemenea surse de apă: Fântâna Arenilor, Fântâna de piatră, Fântâna Armencei, Fântâna Cerchezului, Fântâna Dinului, Fântâna lui Sarkis Găină sau Fântâna Frigurilor (pomenită la 1785 și amplasată în partea de N-E a orașului, între Ițcanii Vechi și Poiana lui Șeptilici, în locul în care armenii își aveau amplasate tăbăcăriile – „dubălăriile”) care au putut fi localizate în vatra orașului și în împrejurimile sale. Sursele de apă sunt pomenite și ca limite de reper în demersurile de clarificare ale hotarelor posesiunilor din Suceava, întreprinse de comisiile imperiale habsburgice, hotare care erau (spre exemplu la 1781, când prima comisie condusă de Metzger și-a început activitatea) „gura pârâului Șcheia, râul Suceava, hotarul orașului către satul Șcheia, Groapa Șcheii, stăvilarul morii armenilor, hotarul Sf. Ilie, Drumul mare din Câmpulung la Suceava, fabrica de bere, cele două fântâni din Areni, biserica veche de la obârșia pârâului Areni, pământul Arenilor, pârâul Arenilor până unde se varsă în râul Suceava”. Fântâna de la Șipot, sau fosta fântână a Mitropoliei, ca sursă principală de aprovizionare cu apă a orașului (întrucât avea cel mai mare debit de apă) a constituit o preocupare pentru cei care s-au aflat în fruntea urbei, care au realizat o serie de lucrări de refacere și de întreținere a acestei fântâni. Se consemnează astfel faptul că, la 1834, antreprenorul Hermann (cu aprobarea Comisariatului șoselelor din Cernăuți) „a executat reparații la Șipot, astupând în același timp văgăuna peste care trece un pod”. Lucrările au fost și un prilej de consolidare și igienizare a zonei întrucât, așa cum se semnala, în acel loc „se produceau numeroase surpări”, iar „locuitorii orașului aruncau aici gunoaie”. Lucrări de întreținere și modernizare s-au realizat și la alte fântâni, cum ar fi la cea din „Piața vitelor” sau la cea din „Piața legumelor”. Până la sfârșitul primului deceniu al secolului trecut, când au început lucrările de aducțiune a apei și de canalizare în oraș, precum și o serie de lucrări de îndiguire a râului Suceava, construindu-se primul apeduct a cărui rețea s-a extins apoi și către mahalalele târgului, locuitorii Sucevei se alimentau cu apa necesară consumului și treburilor gospodărești din șipote și fântâni. Era pe atunci vremea sacagiilor, despre care Liviu Marian relata în scrierile sale că umblau pe ulițele bolovănoase ale urbei cu sacalele lor, „unele mai mari, altele mai mici, fiecare pe măsura pungii și calului stăpânului său”. Până la apariția primelor cișmele de la colț de stradă, cocoțați pe butoaiele lor pline (sub care atârnau donițele de lemn agățate într-un cârlig), așezate pe două roți de căruță trase de un singur cal, sacagii porneau dis-de-dimineață prin târg trecând pe la porțile oamenilor. O cofă cu apă limpede și rece costa doi lei. În Suceava erau câteva șipote: unul, după cum scrie Liviu Marian, „în marginea dinspre răsărit-miazăzi a orașului, într-o râpă, care se prelungește în vâlceaua pârâului Cacaina, ce se scurge sfios cu sărăcia sa de apă, pe sub mărețele ruine ale Cetății domnești, în spatele bisericuței cu hramul Sf. Ioan Botezătorul”, un șipot era undeva în celălalt capăt al orașului, în mahalaua Hărbăriei, un altul la marginea drumului care duce către Ițcani, pe strada numită acum „Cernăuților”. Despre apa șipotului de sub coasta Mănăstirii Sf. Ioan știm că era „limpede foarte, prea bună la gust, rece de-ți îngheța limba-n gură chiar în dricul verii, și totdeauna din belșug”.
Incendii, pompieri și “cărăuși de apă”
Suceava s-a confruntat în istoria ei cu numeroase incendii, în epoca modernă cele mai devastatoare înregistrându-se în anii 1840, 1848, 1852 și 1854, cel din urmă distrugând cca. o treime din oraș. Sursele de apă au fost așadar importante și din acest punct de vedere. „Regulamentul privind modalitățile de stingere a incendiilor și organizarea pompierilor în orașul Suceava”, din data de 26 ianuarie 1838 (redactat în limba germană), stipulează faptul că la vremea aceea urbea avea „ca rechizite pentru stingerea incendiului: 2 pompe de incendiu, 2 vehicule-cisternă cu 2 găleți, 30 de găleți, 2 pompe de mână, 7 topoare de incendiu, 2 scări de incendiu”. Apa constituia însă o problemă întrucât, așa cum se menționează „orașul Suceava suferă de lipsă de apă deoarece nu există sau sunt doar foarte puține fântâni, iar apa este transportată în case prin proprii cărăuși de apă (sacagii) existenți”. Pentru ca “transportul pe stradă de la fântâna publică a Șipotului să fie luminat în întunericul nopții – se preciza în Regulament – pe strada ce duce la zisa fântână se vor ridica stâlpi la distanțe potrivite, pe care vor fi așezate felinare aprinse. Această stradă va trebui să fie sistematizată pe costul casieriei orașului, iar felinarele se vor păstra în arestul poliției, puse în sarcina de serviciu a slujbașului de cancelarie”. Abia după construirea apeductului au fost fixați hidranții (din anul 1925) și, prin reorganizarea și îmbunătățirea serviciului de pompieri voluntari din subordinea Primăriei, teritoriul a fost împărțit în 6 departamente.
“Fântâna cu pompă” și “Uzina de apă”
În anul 1836 a fost instalată „o fântână cu pompă în piața târgului de cereale”, iar ulterior primăria a început să se intereseze, pentru achiziție, de diverse „proiecte de pompe”. În 1906 Primăria Sucevei încheie un contract cu firma „Theim und Sohne” din Leipzig pentru realizarea unei rețele urbane de canalizare și de aprovizionare cu apă. În cadrul aceluiași proiect, care s-a finalizat după patru ani, antreprenorul Georg Rumpel a construit prima „uzină de apă” (alcătuită dintr-o hală de mașini, două compartimente de materiale și o cameră pentru distilarea apei) având ca sursă de aprovizionare cu apă (prin intermediul unor pompe acționate electric) râul Suceava. Câțiva ani mai târziu, în 1914, se consemna existența în urbe a unui număr de „30 de fântâni publice cu pompe” (cu o rețea de conducte care însuma 24 km), care „pompau zilnic 1246 mc de apă”. Până la începutul anilor ’60, alimentarea orașului s-a făcut prin această captare, cu 20 de puțuri săpate în lunca Râului Suceava, cu o stație de filtarare și tratare a apei care era pompată într-un rezervor de 600 m.c. Din 1960 s-a pus în funcțiune captarea cu 40 de puțuri din albia râului Moldova, pe o lungime de 28 de km (zona Berchișești-Suceava), iar în zona industrială s-a construit o nouă stație de epurare.
“Baia turcească” și “Fântâna Doamnei”
Despre „baia turcească” (sau „baia domnească”, despre care se presupune că era amplasată pe latura de sud a Curții Domnești) și fântâna din apropiere („Fântâna Doamnei”), care îi asigura cantitatea de apă necesară, există informații că în sec. al XVII-lea erau „de folos obștesc” (în anul 1634 Moise Moghilă dăruiește bisericii Mitropoliei – Sf. Gheorghe -Mirăuți – „o baie lângă reședința domnească din Suceava împreună cu o fântână ca să se întrețină ca bunuri publice din acele venituri ale băii”). Deși nu există documente privind structura și funcționalitatea acestei băi, se presupune că, fiind construită după modelul băilor turcești, dispunea de câteva mici încăperi, una care servea ca vestiar, una destinată băii și o a treia care adăpostea vatra semicirculară unde într-un cazan se fierbea apa, aburii produși fiind dirijați prin conducte în încăperea băii.
Un florin pentru primul sacagiu sosit la locul incendiului
Regulamentul pompierilor din anul 1838 consemnează faptul că sacagiii „au fost de când lumea obligați, la apariția pericolului de incendiu, să vină imediat călărind într-acolo cu butoaiele pline și de aici înainte, până la dispariția totală a pericolului, să fie întrebuințați cât mai eficace la transportul apei”. „Era de asemenea obișnuit – se face precizarea în continuare – ca primului dintre acești sacagii sosit la locul incendiului să i se acorde un premiu. Mai târziu, această organizare în așa fel a fost completată că, în împrejurarea când sacagiii locuiesc departe în cartiere, și că până la apariția lor la locul primejdiei se simte lipsa de apă, acești sacagii, din primăvară până în toamnă, în fiecare seară, trebuie să ducă butoaiele umplute în curtea primăriei și să le lase peste noapte acolo, pentru ca să fie adunată o suficientă rezervă de apă pentru prima lovitură, mai ales când pompele și marile butoaie sunt umplute. Pentru executarea corectă și întocmai, aceasta va fi pusă la punct acum, prin supravegherea polițienească neîntreruptă, în rest se poate însă a fi fixat oricum pentru fiecare sacagiu care este primul la locul incendiului un premiu fix de 1 florin, monedă convențională”.


„Uzina de apă” construită în 1910 de antreprenorul Georg Rumpel
„Uzina de apă” construită în 1910 de antreprenorul Georg Rumpel
Sacaua de la Secţia de Etnografie a Complexului Muzeal Bucovina
Sacaua de la Secţia de Etnografie a Complexului Muzeal Bucovina


Recomandări

Gheorghe Șoldan anunță că CJ Suceava lansează licitația pentru proiectarea și execuția lucrărilor la centura orașului Gura Humorului

Gheorghe Șoldan anunță că CJ Suceava lansează licitația pentru proiectarea și execuția lucrărilor la centura orașului Gura Humorului
Gheorghe Șoldan anunță că CJ Suceava lansează licitația pentru proiectarea și execuția lucrărilor la centura orașului Gura Humorului

Viceprimarul Cușnir acuză „împroprietările dubioase” din parcuri și dintre blocuri, care „sufocă orașul”

Viceprimarul Cușnir acuză „împroprietările dubioase” din parcuri și dintre blocuri, care „sufocă orașul”
Viceprimarul Cușnir acuză „împroprietările dubioase” din parcuri și dintre blocuri, care „sufocă orașul”