Într-o zi, plimbându-ne prin Farchart, un sat din Bavaria la periferia orașului Garmisch-Partenkirchen, ne-a atras atenția o tăbliță: „Casă construită în anul 1643 de către X”. Pe aceeași tăbliță scria că, la 1750, un urmaș al lui X a adăugat un tronson și a mărit grajdul; în anul 1890, casa a fost renovată și, până în secolul XXI, a fost locuită de stră-strănepoții primului proprietar. Aproape toate locuințele din acel sat aveau asemenea plăcuțe informative. Cea mai veche datare era din secolul XV și majoritatea caselor se aflau în proprietatea aceleiași familii. În cimitirul din preajma bisericii, pietrele de mormânt erau la fel de vechi. Obicei asemănător se întâlnește și în orașele germane. În Konstanz, de exemplu, se păstrează, perfect conservate, străzi și clădiri construite încă din secolul XIII (la 1280). În Germania, Alt stadt (centrul vechi) este considerat leagăn de civilizație pentru comunitatea locală și reper pentru întreaga nație. Dovezi ale aceleiași conduite am întâlnit în multe țări din Europa. Caracterul nobil al oamenilor simpli din satul Farchart, a căror ocupație de bază este creșterea animalelor, se datorează, așadar, sentimentului apartenenței.
Ne-am amintit de acel sat și orașele germane trecând prin zona rurală românească, ajunsă de izbeliște. Orașele noastre au fost depersonalizate, stilul arhitectural comunist sacrificând o bună parte a vestigiilor trecutului. S-au mai salvat unele, lăsate în paragină, în vederea unor noi demolări. După Decembrie ’89, cu tot efortul unor conduceri locale, declinul continuă din cauza indiferenței statului, a sărăciei, a inculturii și a megalomaniei.
Spațiul public în care trăim, îl percepem prin emoții și stări provocate de cele cinci simțuri (văz, auz, miros, gust, pipăit). Așa cum a evoluat lumea (mizeria, aerul poluat, produsele „artificiale”, zgomotele și izolarea în fața unui telefon mobil) au evoluat și simțurile, provocându-i omului modern boli psihice și fizice. Ce ar putea provoca o reacție de respingere a efectelor nocive ale modernității asupra simțurilor și implicit asupra psihicului? De acord cu exemplul satului Farchart și cel al orașului Konstanz, suntem îndreptățiți să credem că sentimentul patriotic al apartenenței, exprimat printr-o atitudine civică modelată prin educație, poate avea acest rezultat. Se știe, de exemplu, că văzul, alături de auz, are rol semnificativ în procesul de învățare și dezvoltare a memoriei. De asemenea, contribuie și la dobândirea percepției estetice. Așadar, nu poate fi trecut cu vederea caracterul educațional al acelor plăcuțe informative și al conservării centrului istoric al orașelor, în cultivarea respectului față de trecut și continuitate, exercitat asupra noilor generații. Revenind la satul românesc, iată ce spunea, în 1928, Gheorghe Demetrescu Mugur, într-un eseu din volumul „Florile” : „Satul este țara. Satul este tezaurul de adevăr și poezie în care se păstrează, neprefăcut și viu, sufletul nostru etnic. Acolo e tradiția și folclorul care lămurește firea, forța și geniul unui neam. Acolo sunt însușirile specifice ale poporului, focul și credința lui.” Și conchide: „ Cine nu apără satul, renunță la ființa sufletească a nației lui, renunță la ceea ce deosebește și dă originalitate unui popor, renunță la însuși sufletul lui, renunță la el”.
În Bucovina și sporadic în țară, unele comunități locale fac efort să reînvie tradițiile locale, dar ruralul românesc și-a modificat caracteristicile. Portul, vorba și obiceiurile nu mai sunt o mândrie. Tezaurul de tradiție și folclor, care este bogăția poporului nostru, se risipește în contul unei modernități absurde și neadaptate la nevoi. Dacă locuitorii satelor ar ști cât de mândri sunt țăranii europeni de portul și obiceiurile lor, dacă ar ști ce înseamnă pentru industria turismului tradiția, folclorul și obiceiurile rurale, ar înțelege că „stau cu fundul pe o comoară și cerșesc”. Politicile de repopulare și revigorare a spațiului rural rămân o provocare a sec. XXI.
Va urma
Dumitru Mugurel Vintilă
