Anul Nou civil

– În spațiul carpato-ponto-danubian se cunosc sau au fost depistate, până în prezent, trei începuturi de an: 1 ianuarie, 1 martie și 1 septembrie
– Înnoirea timpului în Calendarul popular se desfășoară după un ritual care, pentru a fi împlinit, necesită mai multe „zile cosmogonice”
Anul nou este creația repetată după fiecare perioadă de 365 sau 366 de zile. Teoretic, fiecare zi a anului-cerc putea să devină zi de început a anului. Data celei mai importante sărbători calendaristice nu era lăsată însă la voia întâmplării; aceasta se hotăra în funcție de sosirea echinocțiilor și a solstițiilor, de începutul sau sfârșitul ciclului vegetal sau de reproducție a unor animale domestice sau sălbatice.
În spațiul carpato-ponto-danubian se cunosc sau au fost depistate, până în prezent, trei începuturi de an: 1 ianuarie, 1 martie și 1 septembrie. Calendarul popular cuprindea însă și alte începuturi de an. Pentru a descoperi datele calendaristice vechi de celebrare a anului nou, se va elabora un important instrument de lucru, scenariul morții și renașterii timpului după 365 sau 366 de zile, la care se vor raporta apoi sărbătorile și obiceiurile calendaristice, Modelul (scenariul) presupune, printre altele: existența unei perioade în care sa se desfășoare ritualul complex de înnoire a timpului; sacrificiul ritual al unui animal, substitut al divinității care moare și renaște anual; pregătirea unor mâncăruri rituale; stingerea și aprinderea rituală a focurilor; practici și manifestări orgiastice; jocuri cu măști; sărbători nocturne și priveghiuri; credința întoarcerii morților printre cei vii; egalitatea supușilor cu stăpânii; strigatul peste sat; practici de fertilizare a ogoarelor, vitelor și oamenilor; prevestiri și pronosticuri, jocuri de încercarea norocului; credința deschiderii cerului la miezul nopții de Ciclul morții și renașterii.
Înnoirea timpului în Calendarul popular se desfășoară după un ritual care, pentru a fi împlinit, necesită mai multe „zile cosmogonice”. De pildă, moartea și renașterea Anului contemporan cuprinde un ciclu de 12 zile (25 decembrie – 6 ianuarie), intersectat la mijloc de momentul culminant al „tăierii” timpului, la miezul nopții dintre Anul Vechi și Anul Nou. Acesta este un timp condensat, o reducere simbolică a anului solar de 12 luni. Un scenariu carnavalesc sugerând „familia” anului solar, format din 12 luni, a fost consemnat în zona Bucovinei. Patru perechi de boi trăgeau un car frumos împodobit, în care se găseau cele 12 luni reprezentate prin tot atâtea persoane de diferite vârste: luna ianuarie (anul nou) era reprezentată printr-un copil. luna decembrie (anul vechi) printr-un moș ș.a.m.d.
„În urma carului, o trenă carnavalească alcătuită din copii, curioși și gură cască, însoțesc carul, care umblă prin sat, în noaptea de Anul Nou. Alaiul carnavalesc se oprește la unele case ospitaliere. Anul Vechi improvizează, în versuri sau în proză (după îndemânarea celui ce-l reprezintă), un fel de dare de seamă asupra activității comunitare a satului: succesele și insuccesele în munca câmpului, în viața culturală a țării și chiar în viața internațională. Fiecare lună completează analitic, la modul ironic sau satiric, lipsurile. Iar Anul Nou încheie colindul, promițând pentru viitor un an și mai bun” .
– Superstiții
Instabilitatea timpului care moare și renaște la infinit se reflectă în caracterul ambiguu al tuturor sărbătorilor. Orice sărbătoare sezonieră era un moment negativ care marcă trepte importante ale timpului, trecător pentru oameni, animale și plante, dar și un moment de voioasă făgăduială a ordinii renăscute. În gândirea populară „orice început, fie viață, an, treabă, drum, căsătorie, moarte, adică de trecere sau schimbare a unei stări în alta … reprezintă o perioadă de criză în care lupta dintre forțele răului și binelui este inevitabilă”.
Scenariul sărbătorilor de Anul Nou cuprinde două părți simetrice: perioada dintre ajunul zilei de 25 decembrie și miezul nopții de Anul Nou, când spiritele malefice ale morților circulă printre cei vii, abundă practicile de pomenire a moșilor și strămoșilor, apar elemente ale unor străvechi practici orgiastice, și perioada dintre miezul nopții de Anul Nou și Bobotează, dedicată curățirii spațiului de forțele malefice, alungării morților, practicilor de divinație, propitiere și profilaxie. Împărțirea ciclului sărbătorilor de iarnă în două perioade (nefast – fast, vechi – nou) este mai puțin evidentă astăzi din cauza amestecului practicilor tradiționale provocat de mutarea spectaculoasă a nativității (Crăciunul) din ultima zi a ciclului (6 ianuarie) în prima zi a acestuia (25 decembrie).
Răspândirea creștinismului nu s-a realizat în forma sa pură; el a vehiculat numeroase practici precreștine pe care, fără să vrea și fără să știe le poartă cu el. Fără creștinism multe credințe și superstiții nu ar fi ajuns până în secolul XXI în cele mai variate forme combinatorii păgâno-creștine. Acesta este unul din motivele pentru care disocierea practicilor creștine de cele păgâne, pe de o parte, a practicilor precreștine greco-romane și orientale de substratul autohton geto-dac, pe de altă parte, presupune un mare risc științific. Având în vedere amestecul practicilor rituale, ritologia specifică nașterii anuale a timpului va fi urmărită unitar, la nivelul întregului ciclu, fără împărțirea acestuia în cele două perioade amintite mai sus: nefastă și fastă.
(Ion Ghinoiu)