Antrenorul campioanei

Au mai rămas doar câteva etape din panarama numită play-off până să se încheie și această ediție a ceea ce oficial poartă denumirea de campionatul național de fotbal (sau Divizia A, sau Liga I, sau…) pe care, după cum se arată clasamentul la zi și jocul combatantelor, îl va câștiga destul de clar (și de relaxat pe final) o echipă care nu s-a aliniat și la startul acestei ediții. Fiindcă, vrem sau nu să recunoaștem, Mitică a avut încă o dată dreptate când a spus că „fotbalul e oglinda vieții, a societății”. Exact așa cum în Parlament ne trezim cu partide care nici măcar nu au participat la alegeri, constituindu-se mult după acestea, tot așa și în fotbal: în 2017, titlul îl va câștiga o echipă care nu era prezentă în 2016, când a început acest campionat. E o premieră cu adevărat mondială, care s-ar cuveni onorată așa cum se cuvine. Trecând peste detaliile astea organizatorice, să mai remarcăm și faptul că Steaua câștigă acest titlu cam fără luptă, meritul ei principal fiind acela că s-a prezentat la stadion de fiecare dată când a avut meci. De regulă, în momente de triumf, meritele revin fotbaliștilor, antrenorului, conducerii și fanilor. Luându-le pe rând, constatăm că fanii Stelei s-au rărit de tot, fiind realmente surclasați de cei ai lui Dinamo (ăsta-i alt paradox: Dinamo nu joacă nimic, nu obține niciun trofeu de mulți ani, dar numărul și calitatea fanilor se află în creștere năvalnică!), că fotbaliști are cam doi, adică Tamaș și Alibec, cât privește antrenorul, nu cred că e cineva care să fi observat la Reghe ceva scheme tactice năucitoare pentru adversar ori vreo capacitate excepțională de a-și mobiliza jucătorii. Chiar cred cu toată convingerea că adevăratul antrenor se numește Becali, din moment ce el a adus pe cine a vrut în lot, ba i-a și băgat în teren pe cei pe care i-a vrut acolo. În asemenea condiții, e clar că Reghe n-are de ce să plece în altă parte: în fond, și Lobonț ia bani de la Roma de ani de zile fără să facă absolut nimic!