Antonescu

Refuz să cred că, în anul de grație 2021, ar putea exista teme interzise. La câțiva ani după revoluție, la Timișoara, cu prilejul unei manifestări teatrale, am consternat asistența anunțând că intenționez să scriu o piesă despre… ilegaliști, fiind privit ca un picat din lună: „Dom’le, suntem în anul cutare, ce-ți veni cu ilegaliștii, e-o temă răs-compromisă, cazi în ridicol!” Dar nu s-ar putea scrie o comedie cu titlul „Puțini am fost, mulți am rămas!” care să ridiculizeze eroismele de carton încopciate în dosarele de ilegaliști alcătuite după rețeta „tu scrii despre mine, eu scriu despre tine”? Pe de altă parte, n-a existat și o mână de ilegaliști autentici (între care și Ceaușescu, client real al pușcăriilor politice)? N-ar fi interesant de aflat ce-i mâna pe ei în luptă, care le era crezul dincolo de motivația bombastică post-confecționată, cum funcționau relațiile și ierarhiile după gratii, cum opera conexiunea externă și cum au puit realmente exploziv „ilegaliștii” în conducerea PCR? De „cazul Antonescu” mai rău, trebuie să te ferești ca de foc, fiindcă o referire interpretabilă te poate aduce în preajma penalului! Da-i istoria noastră și trebuie s-o știm! Tânăra generație este oricum prea puțin interesată de un capitol atât de tulbure al istoriei recente; mai vârstnicii însă, excedați de vălmășagul penibil din realitatea politică actuală, chiar dacă n-au trăit perioada dictaturii antonesciene, încep să dea semne de nostalgice regrete: „Ce bine ne-ar prinde acum un Antonescu!” Și nu Antonescu este, de fapt, cel regretat, ci dictatura în sine, văzută ca soluție pentru rezolvarea lipsei cronice de morală, ordine și rigoare proprie administrației actuale. Numai că prea puțini cunosc cât de cât particularitățile regimului antonescian, unde decizia – justă sau nu – aparținea strict unei singure autorități. Pentru nostalgicii ce jinduiesc „un pic de Antonescu”, reproduc câteva dintre rezoluțiile mareșalului într-un vizavi cu realități ale zilelor noastre. Sigur că nu se pot compara mere cu prune, nici nu-i putem acorda atât credit lui „dacă” (dacă baba avea roate…). Apoi, trebuie să se țină seama că, în perioada respectivă, țara se afla în crâncen război. Iată, de pildă, grevele și manifestațiile de stradă actuale. Într-o situație similară, („Uzinele române”, Ploiești, 1943) rezoluția suna astfel: „Să fie imediat puși în lanțuri și pedepsiți fără întârziere”. Parcă referindu-se la situația spațiilor verzi martirizate din Bucureștiul penibilei madame Clotilde, mareșalul scria pe-o cerere: „Capitala trebuie înfrumusețată. Este oglinda neamului. Halul de murdărie și aspectul detestabil al străzilor ne-a făcut mult rău pe plan internațional…” Mă tem că anumite cereri de indemnizări, protocoale și cheltuieli externe ar primi cu totul alte rezolvări. Principele Nicolae cerea, în 1940, o rentă de 60.000 de franci elvețieni. S-a ales cu o rezoluție mustrătoare: „Nu pot risipi banul pe care îl adun din toate părțile cu atâta trudă (…) Alteța Sa regală va fi rugată să facă mari economii…” Cum ar fi primit mareșalul vestea întrunirilor iredentiste din secuime? Consternare: în mai 1941, tineri din Hălmag au defilat prin comună intonând cântece ungurești. Rezoluția: „Trebuie împușcați!” Radicală i-a fost și poziția față de speculanții care, atunci și acum, își fac de cap: „Să fie toți trimiși în lagăr 6 luni peste condamnările justiției, inclusiv cei achitați”(!). Pe de altă parte, ar fi lăsat Filarmonica din Iași să zacă nereparată, proptită cu bârne pe dinăuntru, vreme de decenii? Desigur, nu. Deși țara era în plin război (1943), el aprobă construirea unui nou sediu pentru Conservatorul din București: „Este o rușine că, până acum, Conservatorul a stat în ruină (…) Muzica înseamnă cultură superioară și rafinament sufletesc. O nație mare trebuie să se afirme și în acest domeniu.”De altfel, tot în 1943, a semnat Decretul de înființare a Filarmonicii ieșene (în plin război, când deviza era „totul pentru front, totul pentru victorie!”). Cu un an înainte (aug. 1942) aprobase construirea hidrocentralei de la Bicaz, ceea ce mă tem că mai nimeni nu știe, investiția fiind total trecută, și moral, și fizic, în contul noii orânduiri. Cum ar fi fost oare privită pledoaria Paulei Iacob în procesul „Prințișorului”? Cam așa: dacă i-a apărat pe comuniști, „avocații publici să fie destituiți din toată țara”. Nu erau suportate nici cumulurile și pomana politică din Consiliile de administrație atât de la modă azi: „Dl. Sextil Pușcariu să fie înlocuit din postul de rector al Univ. Cluj-Sibiu. Nu poate cumula o mie de slujbe, oricare ar fi valoarea lui”. Iar peisajul uman al deceniului, văzut de Antonescu în termeni deloc măgulitori, nu-i chiar foarte diferit de cel contemporan: „Oamenii se mănâncă ca câinii pentru a se înlocui unii pe alții. În acest scop, se acuză cu patimă nemăsurată…” (a se vedea preambulul Congresului PNL!). Spre a concluziona cu năduf, în martie 1941: „Nici dracu’ nu-i poate împăca pe toți, darămite eu…”