ANTONESCU

A fost dat publicității un prim set de documente extrase din arhive românești și străine, interesând perioada 1939-1945 (războiul mondial). Cum era de așteptat, cele mai multe se referă la „Conducătorul statului”, Ion Antonescu, și se constituie în adevărate „tușe pentru un portret” ce se înfiripă tot mai clar, inclusiv din astfel de cioburi risipite în corespondență, discursuri, rezoluții. În urmă cu vreo zece ani, Editura „Românul” a publicat o carte nemeritat trecută cu vederea, în paginile căreia erau reproduse nu documente, ci doar rezoluțiile puse de Antonescu pe diverse note, rapoarte, cereri, referate etc. Mici lecții de morală și comentarii severe, încheiate ades cu aceeași sentință: lagăr. Noile documente, datorate cercetărilor întreprinse de istoricul Gh. Buzatu, sunt revelatoare și pentru capitolul „relații umane”, ele luminând, în mici străfulgerări, atât personalitatea mareșalului, cât și pe acelea ale unor celebre personaje, cu nume rezonante în epocă, de la regele Mihai până la Salazar și Papa Pius XX. Uimește, întâi de toate, torentul de felicitări și adeziuni telegrafiate, semnate, între alții, de Rebreanu, Iorga, Titulescu, Eftimiu, Vulcănescu, Ralea, Rosetti, Enescu, Daicoviciu ș.m.a. Lume bună, texte semănând oarecum, ca tonalitate, cu tipul de mesaje pe care, în alte vremuri, alte personalități le trimiteau tot unui dictator – Ceaușescu. De unde se vede că nimic nu-i nou sub soare și „scrisorile oamenilor muncii”, gâdilitoare de orgoliu și dornice să nu rateze prilejul unei lingușeli profitabile cândva, vin, ca adevărat fenomen social, de departe… Cu două mari diferențe. Spre deosebire de „geniul Carpaților”, Antonescu răspundea cu mâna lui fiecărei depeșe – stilul este inconfundabil – ceea ce, pentru un șef de stat aflat în plin război, este aproape de neconceput. (Și nu-s răspunsuri banale și stereotipe, de genul „multe mulțumiri pentru gândurile bune”, ci mici misive emanând sinceritate și, ades, cuprinzând informații astăzi de real interes. Cum ar fi această mărturisire privind aderența la Legiune: „Am făcut o greșeală, pentru că la ea m-a împins curentul de opinie publică”.) Apoi, telegramele veneau într-un moment de cumpănă (1941-1942), după trecerea Prutului, iar personalitățile vremii simțeau, probabil (și) nevoia sinceră de a rosti un cuvânt de îmbărbătare și recunoștință inflamată (inclusiv regele Mihai). Asta, câtă vreme frontul a mers bine. După cele dintâi înfrângeri, adică exact atunci când ar fi fost nevoia mai mare, telegraful n-a mai bătut nici o încurajare… Mai depun mărturie, aceste mini-misive, despre labilități și tare caracterologice, amintindu-ne vorbele lui Horațiu: „de obicei, nenorocirea dă pe față caracterul, iar fericirea, îl ascunde”. Regele Mihai către Antonescu, în 1941: „Vă sunt recunoscător, Domnule General, pentru că numai prin munca, tăria și străduințele Domniei Voastre, Neamul întreg și cu mine trăim bucuria zilelor de glorie străbună.” Același expeditor, ceva mai rezervat, dar tot afectuos, în 1944: „Vă exprimăm urările noastre de multă sănătate și viață îndelungată”. Ce a urmat foarte repede, se știe, iar „viața îndelungată” a mareșalului avea să se curme tragic, în Valea Piersicilor de la Jilava, regele refuzând comutarea condamnării la moarte celui care „numai prin munca, tăria și străduințele căruia…” etc. Pilduitoare aceste noi documente scoase la lumină târziu și dovedind că încă multe nu le știm din și despre istoria noastră recentă…
*
Nici nu știu cum s-o spun! Dacă n-ar avea și haz, întâmplarea ar fi de-a dreptul caraghioasă! Sâmbătă, am fost prezent la Suceava, spre a aniversa 50 de ani de la terminarea liceului. Ușile școlii, încuiate. M-am tot învârtit în jurul Liceului, împreună cu fotoreporterul și gazetarii stârniți de articolul ce l-am semnat în „Monitorul de Suceava”, spre a afla, în cele din urmă, că, de fapt, întâlnirea era programată pentru… 23 sept., nu 16! Bine că am venit eu o săptămână mai devreme, nu cu una mai târziu! D-ale bătrâneții, uitucă și distrată!