Antonescu (IV)

În cele ce urmează, câteva dialoguri cu cititorii care au trimis e-mail-uri pe adresa redacției. Cele mai numeroase luări de poziție atestă responsabilitate și dorință de implicare în dezbaterea chestiunilor abordate în rubrica noastră; dacă nu chiar toate punctele de vedere pot fi acceptate până la capăt, oricum, se cuvin respectate, întrucât exprimă convingeri întemeiate pe bună credință. Cum era de așteptat, cea mai incitantă s-a dovedit a fi tema Antonescu. Mareșalul încă își are susținători fervenți și acuzatori severi – ceea ce demonstrează necesitatea unei dezbateri adevărate (nu de genul „Mari români”) la nivel științific și politic înalt, poate, în final, chiar parlamentar (cum au făcut maghiarii, cu Horthy, în 1993).
Istoria românilor aparține în primul rând românilor și-s regretabile temele mai mult sau mai puțin interzise în anul de grație 2008, după cum nu-s de acceptat prea apăsate sugestii externe în tratarea subiectelor noastre delicate, oricare ar fi acelea. Bun, rău, criminal, erou, strateg, diletant, ctitor, demolator, antisemit, filosemit (?), legionar, anti-legionar, constructor de țară, trădător de neam – poate nici una dintre aceste etichete nu i se potrivește până la capăt, poate fiecare într-o anumită măsură – numai că noi continuăm să practicăm, față de memoria lui Antonescu, politica struțului. ADI comentează astfel: „Eu fac parte dintre aceia care consideră că Antonescu este singurul conducător al nostru în ultimii 100 de ani (includ aici și prezentul). Din păcate, politically corectness-ul ăsta de azi nu ne dă voie să ne exprimăm public.” Poate ar trebui adăugat că acest politically… funcționează, totuși, cu dublu standard. Vorbeam de Horthy, care a murit în patul lui, în Portugalia: maghiarii l-au reabilitat, prin decizia Parlamentului, l-au reînhumat, în 1993, cu funeralii naționale și i-au păstrat monumentele. Nu spun că, numaidecât, s-ar cuveni să procedăm aidoma, ci doar că ar fi bine venită asumarea oficială a unei evaluări responsabile, întreprinsă cu demnitate, fără ira et studio. Cu atât mai mult cu cât, iată, opiniile nu-s deloc convergente. MUCENIC ne scrie: „Greu de înțeles dacă trebuie să-l regretăm, sau, dimpotrivă, pe mareșal. De notat totuși, în treacăt, că fără ‘eroismul’ lui n-ar fi murit un sfert de milion de români la Cotul Donului și pe alte meleaguri ce nu semnifică întregirea patriei. Din păcate, aservit puterii de la Berlin, a păcătuit grav față de poporul român (…) În contextul de azi, unele idei sau dorințe ale sale ar fi potrivite, dar (suma sumorum) mai bine nu.” Chestiunea cu oprirea armatei române la Nistru, Antonescu a demontat-o la proces, arătând cu sugestive exemple că, în război, inamicul trebuie doborât până la capătul capătului. Altfel, ne putem întreba ce a căutat Armata roșie la Berlin și trupele române în Tatra…
FAULT este de aceeași părere: „Când lupți pentru o cauză ce este, sau ți se pare ție, dreaptă, lupți până la unu (nu ora 1 și, după amiază, îți iei liber)!” De cu totul altă părere este LONGHIN: „Și în Finlanda a fost un conducător aliat cu nemții, câtă vreme a fost nevoie să se elibereze teritoriul finlandez ocupat de ruși. La graniță, s-a oprit, nu a înaintat nici un pas pe teritoriul sovietic, și-a eliberat patria și Finlanda a rămas așa până în zilele noastre.” În replică, un CITITOR se întreabă: „Ar fi putut el, oare, opri armata pe malul Nistrului, ar fi împiedicat astfel invadarea țării de către ruși?(…) Ferească Dumnezeu de vremuri cumplite!” Iată și opinia celui ce semnează UN TRAGIC DESTIN: „Este ușor să acuzăm astăzi, dar atunci când mareșalul era între ciocan și nicovală, respectiv, între ruși și nemți, eu cred că n-a avut încotro (…) Nu cred că se putea opri armata română la Nistru (…) cu toate greșelile comise, consider că mareșalul Antonescu a fost și rămâne, poate, cel mai mare patriot al României din toate timpurile.” Iar FAULT avertizează: „Zău așa, parcă ne întoarce cineva cu fața la perete, să nu putem observa ce se întâmplă în jurul nostru și, mai ales, să nu ne dăm seama că ni se trage țara de sub picioare cu tot cu istorie și legitimitate dobândite prin atâtea jertfe umane!” Dacă-i chiar așa, e trist! Investind ceva curaj și alegându-se un moment potrivit, cazul Antonescu ar putea fi scuturat de prejudecăți și adus, prin exprimarea unei aprecieri oficiale ferme, în lumina lui cea dreaptă. Bună, rea, cum s-o arăta cu adevărat.