Anormali?

Însoțind oaspeți ce nu cunoșteau Iașul, am ajuns, către seară, la Mănăstirea Frumoasa – oază de liniște scăldată în parfumul teilor înfloriți. Vechile zidiri ieșene respiră istorie și-i destul să închizi ochii (dacă n-ar fi mai potrivit… să-i deschizi cum se cuvine!) pentru a pătrunde într-un tărâm în care legenda, legănată de sonuri romantice, însoțește mai mereu concretețea mărturiei certe, cu atestare documentară. Păcat că, încet-încet, chiar dacă pietrele rămân, generațiile noi nu prea mai știu să le tălmăcească tânga.
Și nici viața pietrelor nu-i veșnică: din când în când, chiar dacă acum alte griji și amenințări ne copleșesc, tare ar mai trebui să nu uităm că lumea n-a început și nu se sfârșește cu noi, fiind de acută trebuință mistria care să mai dreagă, ici-colo, rana adâncită de vremi.Așa-i și la Frumoasa, unde impresionantul cavou al Sturzeștilor, construit în marmură, la 1842, de sculptorul Vernetta din Odesa, e-n jalnică părăsire, servind (după cum atestă miasmele locului) și pentru ușurarea de grabnice nevoi a puținilor trecători prin grădina domnească a mănăstirii. Sper că prințul Sturza nu-mi va lua în nume de rău sugestia ca, din veniturile atâtor consistente retrocedări, să îndrepte ceva bănuți și către îngrijirea mormintelor strămoșilor (aici, domnitorul Mihai Sturza și-a îngropat la 1833 tatăl; alți membri ai strălucitei familii odihnesc străjuiți de inscripții tot mai șterse, și ca literă, și ca tâlc…) Undeva, în cuprinsul zidului mănăstirii, se afla și una dintre chiliile ultimului călău al Iașilor, Gavrilă Buzatu.
Cercetând, pentru alte deslușiri, „Orașul Iași”, merituoasa scriere a inimosului N.A. Bogdan (ediția din 1913), am avut a sesiza, cu vinovată întârziere, flagranta nedreptate pe care improvizatul istoric o face nu numaidecât datorită fugii condeiului, cât mai ales prefacerii mentalităților: mutra crâncenului călău este așezată în capitolul intitulat „Câteva tipuri anormale”, unde găsește de cuviință să-i încadreze și pe „cerșetorii milostivi” Lumânărică și Titinaș. Mai știe cineva cine-s? Osemintele lui Lumânărică, scoase din fostul cimitir al bisericii Talpalari, s-ar afla, zice-se, la grămadă, în osuarul de sub „veșmântarul” Tălpălarilor. Despre trecerea lui Titinaș (mormântul nu i se cunoaște) mai găsim ceva urme într-o inscripție de pe o veche bucoavnă a bisericii Sf. Gheorghe din Bârlad: „Să să știi de când au răposat Ioniță Titinaș, adică părintele Ioanichie monah, la anul 1858, octombrie 8.” Despre Lumânărică au scris Negruzzi, Ghibănescu, Iorga și alții, cu toții uimiți de isprăvile cerșetorului milostiv care, dac-ar fi avut parte de puterea evocatoare a unei literaturi mai rezonante, s-ar fi înscris de mult într-o galerie portretistică europeană de răsunet.
La mijlocul veacului XIX, Lumânărică vindea, în preajma bisericilor, lumânări cu preț întreit. Ieșenii cumpărau fără șovăire, știind că firfiricii adunați în punga cerșetorului erau destinați unor binefaceri spectaculoase, atât de imprevizibile încât N.A. Bogdan a găsit de cuviință să atribuie gestul… anormalității. Lumânărică a cumpărat clopote și le-a dăruit bisericilor, veșminte preoțești pentru parohii sărace, a refăcut catapetesme, ba chiar (intrând în legendă) a proptit… o vacă la poarta unei văduve cu o casă de copii neajutorați.
Ca și emulul său Titinaș, avea intrare oricând la curtea domnitorului, pe care-l mustra că uită de cei copleșiți de nevoi, obținând danii pentru familiile pușcăriașilor și dezlegări de biruri. Amândoi purtau același soi de suman ponosit, încins c-o funie, amândoi călătoreau desculți, numai pe jos („și apostolii au mers pe jos!”). Pe Titinaș nu-l speriau desele drumuri de la Bârlad la Iași – drept pentru care stăpânirea a emis o anafora fără precedent: „ori unde îl va întâlni căruța de poștă (pe Titinaș, n.n.) să-l ia și pe dânsul numaidecât.” Visul lui Titinaș a fost să ridice, la Bârlad, un turn semeț precum cel al Goliei. A izbutit să adune banii din cerșit (!) și iată-l iscălind contractul cu meșterul Popoiu. Constructorul preciza: „Să-mi numere 13.000 de lei, iară altă nimică” (pe atunci devizele nu se umflau după semnarea contractului). În doi ani, turnul s-a clădit lângă biserica Sf. Gheorghe din Bârlad. Urma să aibă și o „încăpere cu două ferești pentru șidere”, unde să-și încheie zilele Titinaș, călugărit sub numele de Ioanichie.
N-a mai apucat să-și vadă visul împlinit, zilele împuținându-i-se pe măsura ridicării clopotniței. Titinaș a murit acum un veac și jumătate. Cum se vede, ca și Lumânărică, a fost categorisit printre „anormali”. Cu atât mai mult îl vedem astfel într-o vreme în care preocuparea de căpetenie a fiecăruia nu-i alta decât aceea de a aduna pentru sine și iar pentru sine…