Primesc, prin e-mail, o invitație neașteptată de la România Film și Centrul Național al Cinematografiei: astăzi, marți, trebuie să particip la conferința de presă prilejuită de lansarea în București a filmului ce-l semnez ca scenarist, „Am o idee”. Bine, voi fi acolo, tot la cinematograful Scala adică, unde prima proiecție a lung-metrajului regizat de Alecu G. Croitoru și jucat de Dem Rădulescu, Jean Constantin, Stela Popescu, Horațiu Mălăiele, Vasilica Tastaman, Geo Saizescu, Rodica Popescu-Bitănescu ș.m.a. s-a petrecut în urmă cu… 30 de ani! Premieră de gală după 30 de ani? Cine a mai auzit de așa ceva? Iată și explicația: după prima proiecție bucureșteană, s-a interzis rularea filmului în cinematografele Capitalei. În provincie, ici-colo, a mai fost programat. În București, interzis!
Nu era „just”, avea prea multe „fitile”. Așa că onor România Film și Centrul Național al Cinematografiei s-au gândit la o reparație târzie, oferind filmului șansa întâlnirii oficiale și efective cu publicul bucureștean. Prima comedie similară tematic, „Totul pentru fotbal”, n-o scrisesem cu mai multă „inocență”, dar, fiind regizată de Andrei Blaier, într-o „cheie” mai aluzivă și mai delicată, trecuse șontâc-șontâc de vizionări (nu fără scoaterea unor scene și refilmări de circumstanță); Alecu e mai direct și mai exploziv. Drept pentru care, după o recluziune de trei decenii, filmul ajunge, în sfârșit, pe ecranele Capitalei!
Ecou și consecință întârziată a modului în care funcționa, pe vremuri, mecanismul cinematografiei române! Mă număr printre puținii care l-au cunoscut din interior și consider că-s de-a dreptul dator să dau curs îndemnului cronicăresc „să se știe!”, nu de alta, dar mulți s-au mutat în ceruri, cei câțiva rămași și-au făcut parte din sistem tac, iar cei care n-au habar, vorbesc pe la posturile TV. Am fost membru în Comisia Națională a Cinematografiei; îi luasem locul lui Titus Popovici și eram coleg cu gen. Ilie Ceaușescu! Titus tocmai expediase o fulminantă scrisoare deschisă adresată „cetățeanului Dulea” (Mihai Dulea era ministrul adjunct ce răspundea de cinematografie) în care, la întrebarea dacă viceministrul era „cretin” ori „rău intenționat”, concluziona: și una, și alta. A urmat, desigur, scoaterea lui Titus din Comisie și numirea unui scriitor din provincie, care n-are „spatele” predecesorului și nu-i amestecat în cârdășiile ce populează fața nevăzută a cinematografiei, deci, nu ne va da de lucru – ăsta ar fi fost subsemnatul.
Comisia era compusă aproape exclusiv din diletanți. Dorind „să acopere” toate sectoarele, nu sub aspectul competenței, ci al reprezentării pur și simple, onoratul organ cuprindea șefi: ai armatei, ai UTC-ului, ai pionierilor, ai sportului, ai învățământului ș.a.m.d. Șefii fiind, cum se știe, ultraocupați, își trimiteau unul dintre adjuncții care se nimerea prin preajmă. Singurul făr-de adjuncți era subsemnatul.
După proiecția unui nou film românesc, discuțiile lâncezeau, așa că s-a creat obișnuința ca prima luare de cuvânt să-mi aparțină, valabilă și în ședințele „de lucru” ale Comisiei, unde se aproba Planul de Producție al Cinematografiei pe anul viitor. Care nu era altceva decât o salată de lozinci despărțită în așa-zise capitole tematice. Spre a-și asigura prezența în Plan, casele de film născoceau sumedenie de prezentări ale unor filme-fantomă, menite să contribuie hotărâtor la „formarea omului nou”. Deci, nu scenariștii ori regizorii propuneau, ci Consiliul Culturii comanda filme pe o anume temă. La loc de cinste: Canalul Dunăre-Marea Neagră, metroul, „înflorirea personalității în socialism”, „lupta pentru promovarea noului în producție”, „viața luminoasă a tineretului de azi” etc.
Un scenariu, chiar genial, n-avea nici o șansă să intre în planul de producție dacă nu se găsea cineva care să aducă din condei rezumatul și prezentarea către vreo pătrățică tematică. Toată lumea, de sus până jos, știa că se minte. Și toată lumea mințea: mai cu un oftat, mai făcând cu ochiul, mai cârtind… Toate filmele la adresa cărora am avut observații esențiale (proletcultism, festivism, precaritate artistică) ajungeau repede… în producție. Ba am constatat că unele scenarii tâmpe, pe care mă străduiam să le abat din drumul către Buftea prin referate alcătuite cu grijă, dar fără echivoc, se aflau de mult… în producție!
