Aniversăm sau comemorăm?

O aniversare cu tâlc pare a încerca să se strecoare tiptil, evitând luminile interesului general și lăsând impresia că-i priește mai degrabă umbra ambiguității și liniștea arhivelor necercetate. În 2019 se împlinesc 30 de ani de la adoptarea „Declarației de la Budapesta” și eu unul tot nu mă pot dumiri până la capăt, oricât am încercat s-o fac în acești 30 de ani de… tăcere. Pare un subiect tabu, protejat, ocolit, un soi de cartof fierbinte pe care nu se-nghesuie nimeni să-l ia în palmă.
Nu cer prea mult: aș vrea doar să pricep cum se cuvine despre ce a fost vorba, fiindcă au rămas în ceață mobilul, ținta și mecanismul elaborării „Declarației de la Budapesta” din iunie 1989, însușită de regele Mihai și semnată de Ariadna Combes (fiica Doinei Cornea), Mihnea Berindei, Dinu Zamfirescu, Vladimir Tismăneanu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Neagu Djuvara, Sanda Stolojan ș.m.a. Din partea ungară, un buchet la fel de impozant de semnături, din care nu lipsește aceea a reprezentantului Fidesz și a viitorului ministru de Externe Geza Jeszensky. Textul s-a transmis la BBC și la Europa Liberă cu titlul „Apel către românii din România” și sugera ideea că românii și maghiarii s-ar fi format în aceeași arie geografică, iar Transilvania ar reprezenta „un spațiul de complementaritate” care, afirmă unii, îndreptățește și reclamă autonomie față de statul român.
Textul complet și exact al Declarației l-am aflat târziu, după ce își făcuse vad și opinia potrivit căreia teza autonomistă explicită reprezintă doar contribuția comentatorilor dintr-o „anumită parte” a presei române. Oricum, chiar și astăzi poate fi adresată semnatarilor întrebarea „ce-i mâna pe ei în luptă?” Declarația s-a dorit un bobârnac la adresa naționalistului Ceaușescu, căruia, în iunie 1989, nimeni nu-i întrevedea sfârșitul de la Târgoviște și nici nu se întrezărea atunci „spiritualizarea” granițelor în UE? Semnatarii își propuneau să salveze de oprimare doar o parte a românilor? Să fi fost încă o încercare de tip Valev, prin care se iniția o fractură economică și socială, urmând ca Transilvania să devină un fel de periferie a Ungariei? Un adevărat act de trădare națională, cum s-a afirmat în presa electronică? O lăudabilă chemare de unire a eforturilor româno-maghiare pentru dărâmarea lui Ceaușescu? Un simplu manifest iredentist, coafat în ținută terminologică europeană? De ce și l-o fi însușit regele Mihai, ce nu poate fi bănuit că ar dori repetarea experienței triste a lui Carol II, chiar dacă cedarea Transilvaniei n-ar mai rezulta dintr-un diktat, ci în urma unui proces pașnic?
Cheia înțelegerii textului Declarației îl constituie utilizarea conceptului „spațiului de complementaritate”, suspectat că ar fi un eufemism, evoluția prezumată în fapt de inițiatori conducând la o anexare economico-financiară, urmată de firești consecințe administrative. Și, evident, în cele din urmă, la unirea de facto a maghiarilor între granițele existente înainte de Trianon. Tot „șpilul” aflându-se în încărcătura de sens a termenului „complementaritate”. Esența: Transilvania este un spațiu „de complementaritate”, cum spune Declarația, sau de formare a poporului român? Dicționarul susține că termenul cu pricina înseamnă „însușirea de a fi alcătuit din părți complementare”. În limbajul europenizat al cancelariilor, dar nu numai acolo, termenul se utilizează în exces: biserica și știința se află în relație de complementaritate, aceeași este relația dintre medic și pacient, între Hong Kong și partea continentală a Chinei, între recolta de fân și efectul aditivilor furajeri. Complementaritatea ar fi cumva opusă similarității, iar în domeniul științei, teoriile complementare s-ar susține reciproc, rămânând, însă, incompatibile…
Încurcate-s căile terminologiei, mai ales când este utilizată pentru a încețoșa în loc să lumineze! Au trecut 30 ani. Mă-ntreb de ce oare, în tot acest lung răstimp, doamna Combes nu și-a propus să cerceteze și eventuala complementaritate dintre români și basarabeni, mult mai pregnantă decât aceea dintre români și unguri. Ciudatul demers din 1989, din orice unghi l-ai examina, rămâne înțepenit între explicabil și inexplicabil. Era necesar și util atunci României? Poate fi invocat în susținerea pretențiilor secuiești de acum? A avut dreptate Ion Rațiu când afirma că Declarația „a făcut mari deservicii istoriei și chiar viitorului poporului român”? Altfel spus: aniversăm sau comemorăm?