ANI DE LICEU…

Toamna, când se îndesesc nunțile și, la sfârșit de săptămână, dai numai peste crâșme rezervate, se-ntâmplă și să descoperi, ici-colo, petreceri mai calme, potolite, aș zice chiar înțelepte: întâlnirile aniversare. Cinstit vorbind, aduc mai degrabă a comemorare decât a aniversare; ocheanul fiind întors către „a fost odată”, fatalmente primează, dincolo de aparențe, nostalgia, romanța, regretul, oftatul și zâmbetul trist: „unde ești, tinerețea mea?”.
Suceveanul Gh. Giurcă, ce a absolvit cu un an în urma mea Liceul „Ștefan cel Mare” (ultima serie „scurtă”, cu 10 clase) consacră ditamai cartea unei singure promoții – 1957 – urmărind-o de la examenul de admitere și până la întâlnirea aniversară din 1997 (s-a mai desfășurat și cea din 2007, marcând trecerea unei jumătăți de secol, dar n-a avut cum să fie „prinsă” în opul „Istoria unei promoții”, Ed. Tofan, 2007).
După un consistent și documentat istoric al Liceului (instituție înființată în 1860, odată cu Universitatea din Iași, dar dincolo de fruntarii, Bucovina aflându-se în Austro-Ungaria) ce a avut un important rol în cultivarea romanității și păstrarea sentimentului național în „Țara Fagilor”, autorul trece la propriile-i amintiri. Interesul major al cărții cam de pe aici pornește, fiindcă Gh. Giurcă narează cu simplitate și sinceritate deplină, cu o osârdie a amănuntului desprinsă din cronicărescul „să se știe!”, spre a zugrăvi momentul-cheie în care învățământul tip catiheții lui Creangă (în latura sa materială) dispare definitiv, spre a-și păstra vagi urme doar în legendă. Poate pare greu de crezut, dar în 1954 internatul era încă împresurat de care și căruțe, din care era coborâtă salteaua de paie (elevul era obligat să și-o aducă de acasă), tăgârțele cu făină, ceapă, fasole, pentru înzestrarea cantinei, dar și borcanele cu jumări în untură, menite să suplimenteze cât de cât sărăcăcioasa masă a liceanului intern. Elevii mergeau încolonați de la internat la școală, apoi, după amiaza, la meditație, tot încolonați, sâmbăta, la baia publică și tot cu rândul la cinema – dacă nu cumva era un film de dragoste, din principiu interzis. Rigori care pur și simplu ar scandaliza liceanul de azi – noroc că nimeni nu cutează să le reînvie! Rememorarea austerei vieți de internat oferă autorului prilejul să rotunjească pagini pline de interes și de inedit, asupra autenticității cărora depun mărturie – doar am traversat aceleași experiențe. Listele școlerilor admiși la Liceu prilejuiesc întâi de toate constatarea că majoritatea provin din satele Bucovinei, orășenii rămânând în minoritate.
Acum, este invers. O fi bine, o fi rău? Cu evlavie sunt evocați profesorii (aceiași m-au școlit și pe mine); într-adevăr, mulți au fost personalități remarcabile, care, în complicatele condiții de atunci, s-au străduit mereu să lărgească orizontul învățăceilor, trecând dincolo de opreliștile și cutumele epocii. Câte cărți interzise în „obsedantul deceniu” nu mi-a pus în mână profesorul Ștefănescu! O bună parte a volumului semnat de G. Giurcă trece în revistă întâlnirile aniversare de pe urma cărora s-au păstrat (și, acum, publicat) inclusiv scrisorile de răspuns la primirea invitației. De altfel, autorul mărturisește că s-a aflat totdeauna, Claymoor întârziat, „undeva, într-un ungher al sălii (…) cu pix și teanc de hârtie alături; v-am lăsat să vă desfășurați, iar eu mi-am notat cu grijă cum era îmbrăcat fiecare, care doamnă era cea mai elegantă, sau fiecare gest al petrecăreților”. Se probează astfel un adevărat cult al colegialității, care nu vrea să vadă eventualele ratări, căderi, neîmpliniri; pe măsură ce crește distanța în timp, sporește și tentația aplauzelor edulcorate. Explicabil, dacă privim fotografia de la pag. 298, unde foștii elevi, acum moșneguți la pensie, s-au fotografiat pe scările cinematografului, sub afișul ce anunța filmul lui Bruce Williams intitulat „Supraviețuitorii”… Fără îndoială, o carte utilă. Iată că promoția mea, 1956, deși a organizat la rându-i întâlnirile rituale și are scriitori legitimați în echipă, nu s-a învrednicit…