Ani cu adevărat împliniți (II)

Făcând o privire retrospectivă, aș porni de la anii unei triste copilării într-un sat de la poalele Munților Făgăraș, în care mai mult de jumătate dintre bărbați căzuseră pe câmpurile de luptă. Ani de lipsuri, după război, de secetă, de foamete, de schimbări și îngenuncheri de tot felul. Aș continua cu anii de școală, la Seminar și Institutul Teologic, în cea mai constrângătoare perioadă din epoca comunistă.
Mi-am început activitatea clericală în anul 1964, într-un sat din zona Argeșului, Toplița, ai cărui locuitori păstraseră din vremuri vechi meșteșugul construirii roților de lemn pentru carele sătenilor din zonă. Anul 1964 m-a marcat profund pentru toată viața. Din primăvară și până toamna târziu, rând pe rând, în acel an, au ieșit din temnițele comuniste 25 de preoți din Protopopiatul Curtea de Argeș și s-au reintegrat între noi, tăcuți, rezervați, cu ochii adânciți în orbite, slabi, cu părul scurt, cu hainele lăbărțate, de parcă le-ar fi primit de pomană. Ei fuseseră ridicați din parohiile lor, în majoritate pentru că îi sprijiniseră pe partizanii din Munții Făgăraș, sau pentru că în predici vor fi înfierat în vreun fel nedreptățile suferite de enoriașii lor în vreme de cruntă propagandă comunistă. Pe mine m-a marcat însă ținuta lor demnă, optimismul lor robust, solidaritatea dintre ei, deschiderea de suflet, lipsa de ură. La cei 25 de ani ai mei am fost mândru că făceam parte dintru asemenea corp de elită și exemplul lor l-am purtat în suflet toată viața.
Urmează cei 35 de ani de slujire preoțească din zona Olteniei, în timpul cărora mi-am continuat studiile doctorale și alături de slujirea la sfântul altar am îndeplinit mai multe ascultări și sarcini: redactor la revista „Mitropolia Olteniei“, protoiereu în zona de sud a Olteniei (25 de ani), cadru didactic la Facultatea de Teologie (12 ani) și consilier administrativ mitropolitan (2 ani). Pe parcursul activității mele mi s-au acordat și câteva ranguri pentru clericii de mir: „iconom stavrofor“, „Crucea Patriarhală“ și „Crucea Sfântul Nicodim“.
Acum, ajuns la 70 de toamne împlinite, vă mărturisesc sincer că nu știu câți ani împliniți cu adevărat am. Noi, preoții, obișnuim să contabilizăm realizările din plan administrativ-gospodăresc, pe motive că acestea sunt palpabile și pot fi ușor dovedite. În realitate, menirea noastră nu este doar aceasta, ci lucrarea pastoral-misionară, sau mai bine spus, cât anume am reușit să comunicăm cu oamenii, pe câți dintre aceștia i-am dobândit, cât am reușit să dăruim din ființa noastră, câtă căldură am putut angaja dinaintea și din prinosul inimii noastre. Aceasta contează cu adevărat. Am în minte mereu rostirile ierarhului care m-a hirotonit acum 45 de ani, invocând pe Dumnezeu Mângâietorul: „care totdeauna pe cele neputincioase le ridică și pe cele cu lipsă le împlinește“ și nădăjduiesc în iertare, ajutor și binecuvântare. Prin urmare, am trăit vârsta calendaristică de 70 de ani și rog pe Bunul Dumnezeu ca în ceilalți ani să pot adăuga noi încercări de creștere lăuntrică întru sporirea de ani împliniți pentru vârsta spirituală cu care mă voi prezenta în fața lui Dumnezeu la ceasul cel din urmă.
„Sfârșit creștinesc, neînfruntat, în pace!“
Omul trebuie să fie conștient că în ipostaza aceasta duală – trup și suflet – existența sa nu este veșnică. Pe măsura trecerii anilor, forța sa trupească se împuținează, putând prisosi cea sufletească. Stă în puterea omului să învețe a conviețui în această ipostază, să se împace cu sine, cu semenii și cu Creatorul său, Dumnezeu, și să trăiască frumos, cu sens și cu rost. În ceea ce privește sintagma „sfârșit creștinesc“, aceasta înseamnă că la anii bătrâneții se impune a avea o mai atentă grijă pentru cele ale sufletului, să nu ne vină sfârșitul prin surprindere, ci să fim spovediți și împărtășiți, împăcați cu toată lumea și cu noi înșine. Să fie apoi acest sfârșit fără durere, adică să nu fie năpraznic, cu chinuri și poveri pe care nu le putem purta. Să fie acest sfârșit „neînfruntat și în pace“, adică senin, liniștit, așa cum se stinge în chip firesc o lumânare, așa cum soarele se lasă lin spre asfințit.
Nu uitați, dragi bătrâni, împreună trăitori cu mine în vârsta a treia, că viața are un sens, că această vârstă a noastră e un dar dumnezeiesc și cu cât vom ști mai bine să îmbătrânim frumos, cu atât sfârșitul nosru va fi mai pașnic și creștinesc.
Pr. Paroh Ioan Ioanicescu din Craiova
(Sursa: Ziarul Lumina)