Angheluță

Astăzi se deschide la Suceava expoziția de desene ale pictorului Octav Angheluță. De ce Angheluță și de ce la Suceava? La cea dintâi întrebare vom încerca să răspundem în cele ce urmează. Pentru a doua, am cerut deslușiri de la fiica pictorului, cunoscuta profesoară în învățământul superior artistic Geta Angheluță: „Întâmplarea din această seară este nimic altceva decât un gest de iubire la adresa pământului sfânt al Moldovei, oamenilor ei și Sucevei, gazda noastră, ce poartă în inimă și amintirea umbrei lui Ștefan cel Mare și Sfânt.”
De ce Angheluță? Înainte de toate pentru că este vorba de un artist remarcabil, prea puțin cunoscut publicului larg. Cercurile cunoscătorilor interesați de destinele plasticii autohtone au avut parte de numeroase întâlniri cu pânzele lui Angheluță, expuse pe simezele de la Dalles, în expoziții personale sau de grup, de regulă vernisate în Capitală. În restul țării, creația pictorului, puțin și destul de rar expusă, a rămas să fie prețuită și evocată mai ales de către foștii săi elevi, mulți dintre ei acum pictori consacrați, precum și în atenția colecționarilor ce știu să aprecieze, în cunoștință de cauză, valoarea, autenticitatea și profunzimea unei viziuni plastice elevate. Faptul că bună parte dintre tablourile lui Angheluță se află, acum, în străinătate face și mai dificil contactul cu ansamblul unei opere picturale de reală excepție.
Bun prieten cu Țuculescu, coleg de generație, de crez artistic și de trudă la șevalet cu Tonitza, Baba, Ciucurencu, Palady, Angheluță nu este nicidecum autorul unor lucrări ce și-ar propune să șocheze; dimpotrivă. Adept al structurilor echilibrate de tip clasic, nu ezită să încorporeze, într-o izbutită sinteză, și modalități de exprimare proprii impresionismului și, în general, modernismului european. Angheluță s-a născut în 1904, la Brăila, a fost școlit în Moldova, la Bacău, Roman și Huși, după care a absolvit cursurile Școlii de Arte Frumoase de la București. Prima sa participare la un Salon Național Oficial s-a înregistrat acum exact 80 de ani, în 1930. A urmat un șir lung de expoziții personale (12) și de grup, în țară și străinătate. Vreme de două decenii a fost profesor la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Capitală. Mulți ani a funcționat ca director al Pinacotecii și conservator al Galeriei Muzeului Național de Artă. Octav Angheluță a murit în 1978 și a hotărât, prin testament, ca, după incinerare, cenușa să-i fie risipită în vânt.
A avut o viață de continue căutări, studiind matematica, filosofia, teologia, pictând (inclusiv frescă în lăcașuri de cult), desenând, sculptând, scriind proză și poezie. Păstrând, desigur, proporțiile, dar luând seama și la zicala despre pomul cu roade, să ne amintim că bibliotecarul Eminescu a fost acuzat că… fură cărți. Directorul Pinacotecii, Angheluță, a fost arestat sub bănuiala absurdă că… și-ar fi însușit o pânză a unui mare clasic. Dincolo de amărăciunea și ridicolul întâmplării, să-i vedem și foloasele: au rezultat savuroase pagini de proză intitulate „Beciul Poliției”, ce ar merita reeditate în volum de sine stătător. Este un loc comun afirmația că în centrul operei cutărui creator se află întotdeauna omul, dar în cazul pictorului Angheluță, chiar ține de domeniul evidenței.
Nu numai portretul clasic și incursiunea caracterologică prin desen ori sculptură, dar și structura oricărei alte compoziții au drept țintă „la vedere” investigarea necuprinsului univers uman. Adeseori recurge la umor și ajunge până la satiră bonomă, mai ales în galeria portretelor-șarjă. În toate ipostazele, se confesează pictorul, ține seama de faptul că „omul este cea mai complexă manifestare a vieții.” O altă mărturisire îi elucidează poziția față de căutările mai mult sau mai puțin fertile ce au dominat plastica începutului de veac: „Deși simțeam că și în joc poate fi un fel de artă, totuși nu puteam fi de acord ca arta să fie simplu joc.” Cât despre sine și arta sa, pictorul s-a auto-definit după cum urmează (fragment): „Sunt și rămân un muncitor și caut să înțeleg și să exprim cu mijloace artistice Viața și pe acela în care ea se împlinește – Omul, marele necunoscut, mereu noul (…) și pentru aceasta îmi ajung procedeele și materialele tradiționale, mintea și inima mea și… cât mai puține teorii despre artă.”